Tura era planificata de ceva vreme... si cum iarna nu pleci de acasa cand vrei tu, ci cand vrea muntele si Mama Natura, s-a ivit si ziua perfecta de sambata.

De data asta Turistul decide sa ramana la vatra, cu Moaca pe genunchi. Asa ca am plecat doar eu cu Andrei (ghidul nostru preferat care ne-a dus intregi pe Acele Morarului) spre prima tura mai serioasa de iarna - o bucatica shareware din creasta Pietrei Craiului. Primul drum fara jumatate de cand am infiintat Haihui-ul, uof...
Cum nu prea conduc in afara orasului, trebuie sa recunosc ca drumul pana acolo a fost de departe cea mai mare sursa de stres a zilei.
Ca sa reusim sa prindem un rasarit epic undeva mai sus, trebuia sa ne urcam in Grutza nu mai tarziu de 1 noaptea. Nu stiu prin ce minune a fost Andrei de acord cu propunerea, dar ma bucur ca a facut-o :)

Am incercat zadarnic sa atipesc. Aveam 3 ore in care puteam macar sa incerc, dar nu se lega nimic. Sub dormitor se tropaia inuman; in sufragerie 'geaba incercam, cu pisica torcand sau fara pisica. Suna telefonul, reincerc, si cand in sfarsit reusesc sa pun geana pe geana, suna alarma de trezire. Tocmai trecusem usurel dincolo in ziua de sambata... inhat bagajele in care bag un borcan de cafea (nu inteleg ceaiul si termosurile) si plecam la drum, pe la 1:15.

3 ore mai tarziu suntem la Botorog. Gerul ne ciupeste usor de obraji cat sa ne puna sangele in miscare. Nici nu fac doi pasi in sus pe poteca, si ma bucur ca in sac, alaturi de alte kile bune de troace cu diverse foloase si 3 perechi inutile de sosete suplimentare (care nu mi-au fost niciodata necesare, da' nu stii niciodata) zanganeau fericite langa fratii lor mai mari noi-nouti gherutele de poteca. M-am lamurit destul de repede ca nu se substituie coltarilor, dar coltarii nu exclud utilitatea gherutelor; mersul pe gheata devine o placere, si te scutesc de boschetareala inutila in cautarea unor pante pe care sa nu iti rupi gatul.

E bezna completa. Urcam incetisor, aburii respiratiei ingheata in valatuci de pulbere fina, care se disipa in fasciculele frontalelor. La izvor incep sa apara si primii brazi, cu perle de gheata insirate printre ace.
Padurea e incredibil de linistita... Intunericul te imbraca cumva fara sa te simti amenintat. Pe masura ce castigam altitudine, isi fac aparitia luminile Magurei, si cainii incep sa latre din zare, adulmecand probabil doi huhurezi care n-au treaba pe acasa. Ma bucur mult ca Andrei a fost OK cu planul care i-a stricat somnul in sambata asta. Astfel avem avantajul unei zile luuungi de iarna, care se anunta insorita si lipsita de vant.

Crepusculul anunta zorii iminenti. Intram putin in vestibulul cabanei Curmatura. Printre betele de trekking atarnate la somn de balustrada cabanei isi face aparitia Muki, gigantul bland, care dupa o repriza scurta de rasfat se cere afara. Cum urasc cu pasiune ceaiul, si mi se scurgeau ochii pe geam la lumina care spulbera incet negura din padure, il asteptam cu nerabdarea lui Bocanila pe Andrei sa isi bea ceaiul. Bine, nu e ca si cum as fi facut minuni de vitejie daca imi dadeai drumul la deal, dar macar psihologic vorbind, ma grabeam :D
Si cum ma zgaiam eu asa pe geam, ridicata pe varfuri la zorii iminenti care nu se opreau nici cu mama incantatiilor, aud de partea cealalta a usii un zgomot animalic, undeva intre maraitul unui urs si urletul unui lup. 'Ai sa-mi bag picioarele, mama ei de viata, odata plec si eu cu noaptea in cap sa prind minunea de rasarit pe munte, si o sa ratez momentul ca umbla Martinica pe aici. Dar... era doar Muki care scancea a ger si plictiseala. Il mai rasfatam un pic, ne mai umple nitel de bale in semn de recunostinta, si ne urnim in sus, catinel. Cumva aerul devenise brusc taios de rece, ca intr-o poveste cu fantome. Narile si mainile au inghetat instantaneu, mii de ace iti taiau respiratia. Senzatia de frig era probabil accentuata de mica pauza in care muschii nu au mai produs caldura, si au fost singurele momente din toata tura in care am simtit nevoia sa pun pufoaica pe mine... in rest imi plac turele de iarna in polar si helanca.

Nici nu plecam bine de la Curmatura, si valea rasuna de oameni cu chef de viata. Tocmai incepusem sa bomban in sinea mea, ca fiinta nesocializata care ma aflu, si dupa ce respectivii ne depasesc in tromba, Andrei imi zice ca de astia nu trebuie sa imi fie rusine ca trec ca racheta pe langa noi. Mai tarziu am aflat ca era vorba de Romeo Popa si Teofil Vlad - cei care impreuna cu Zsolt Torok au atins in 2018 Pumori pe o noua ruta din peretele sudic. Mi-a fost suficient de rusine ca sa il contactez ulterior pe Teo. Mda, ce sa zic, unii pur si simplu exista in alte sfere, iar eu sunt un pârş antisocial care bombane din instinct atunci cand aude vorbe prin padure :)

Pe masura ce urcam, in mod paradoxal, aerul se incalzea. La 7:30 ajungem in Saua Crapaturii, fix cand un soare balai se ridica timid, ascuns dupa Piatra Mica, deasupra unei mari de nori. Acul Crapaturii inoata pierdut in ceturi ca prova unei nave. Apoi versantul estic al Craiului s-a scaldat cateva minute in roz, la fel si valatucii atinsi de raze suspendati undeva intr-un purgatoriu - intre cer si pamant.

" - Hai Raluca, lasa pozele, oricum nu iese nimic cu buruienile astea in jur!" :D
Un singur principiu am cand e vorba de fotografie. Fa-o, sau momentul ala e pierdut pe vecie si nu te mai intalnesti cu el niciodata. Iar jocul asta de lumini e atat de volatil, incat se schimba de la minut la minut, si eu le vreau pe toate, preciousssss.

Ne echipam la baza Turnului, langa limba de grohotis care anunta primul cablu. Versantul e suficient de vertical ca zapada sa fie deja degajata - cazuta sau topita. Cablurile sunt accesibile, facandu-ne urcarea usoara, aproape in conditii de vara. Ma incurca teribil insa coltarii, iar de piolet nu mai zic, ce era la gura mea... Didactic vorbind, da, asa e corect sa faci lucrurile, insa picioarele si mintea imi erau obisnuite cu alt gen de abordare - la aderenta, cu gleznele libere si flexibile - iar combinarea celor doua e nitel unholy. L-am asasinat pe Andrei cu o mormaiala non-stop, de fiecare data cand pioletul agatat de chinga suna a talanga atunci cand apucam, tot cu mainile si nu cu pioletul, prizele de stanca. Ca incepator in ale mersului pe coltari, chiar daca sunt foarte stabili pe orice mediu (stanca, zapada, iarba, pamant) si nu pleaca de unde ii infigi, ai falsa senzatie ca atarni de un varf de ac la fiecare pas, si ca daca n-ar fi ei ai fi zmeu.

Un coleg de tura cu unghii netaiate... si niste urme de urs.

Zarim si linia inversiunii termice prin care tocmai trecuseram - o banda de chiciura trasa aproape cu compasul prin acele brazilor de jos - iar stratul de aer rece blocat acolo a persistat cateva ore bune din zi.

Se ridica incet si soarele, in varful Pietrei Mici. Lumea noastra de umbre se umple de lumina, lumina care ne va insoti intreaga zi.

Marea de nori devine din ce in ce mai imateriala si se retrage inapoi in Maelstrom-ul din care a venit.

Zapada sus e minunata. Inghetata, solida, stabila. Aici galceava mea cu coltarii s-a cam incheiat, pentru ca siguranta pe care ti-o dau e nepretuita. Creasta Craiului e acum o coroana alba, ascutita, stancile se ivesc uneori dintre cornise, si ai senzatia ca daca se scutura putin te darama ca pe un purice.

Andrei imi arata si alte insule in marea de azi... Muntii Vrancei (Lacauti si Goru), Nemira.

Chiar si batranul Hasmas - parintele Oltului si al Muresului - se vede in zare undeva spre NE.

Vizavi de Barsa, unde nu am ajuns inca. Un no-man's-land intre Piatra Craiului, Iezer si Fagaras, minunat de pustiu.

Fagarasii.

Catargul si marea. Tabla care anunta cei 1911 m ai varfului Turnu e acum cazuta si ingropata in zapada.

Ochiul imi e atras inconstient de ceva miscare. Dupa cateva secunde imi dau seama ca pe perete sunt camuflate niste alpiniste innascute in cautarea lichenilor plini de minerale, in care muntele e atat de sarac iarna. Sunt 3 caprite pe versant, una traverseaza periculos un valcel, alta se distreaza cu niste brane improbabile, iar a treia - destul de tanara - incearca sa faca spagatul peste un tanc sa ajunga la grup sau la ceva gustos. Oricat de stangace ar parea in miscari, sfideaza nitel gravitatia si aderenta.

Trecem pe rand pe langa Padina Hotarelor, Sindileriei, Inchisa si micile scurgeri de zapada de la palniile lor superioare. Doar caprele au trecut pe aici de curand, se pare. Desi unele din Padini au jnepenis sus care fixeaza zapada, inclinatia lor in partea superioara nu pare chiar ideal de sigura. Padina Inchisa insa suna a plan bun pentru la vara :)
Pana pe Padina Popii e o plimbarica lejera. Poteca e comoda, sunt mici zone expuse insa accesibile oricui, iar poteca se afunda in paduricea care urca de pe versantul estic.

Pe Padina Popii, singurele care se itesc din zapada sunt niste varfuri razlete de brazi, si indicatorul chinuit de viscol si infrant troiene. Vara varful e verde si impadurit.

O privire inapoi spre Turnu.

Purtand urmele unor pasi vechi de cateva saptamani, cornisele se topesc incet la soare.

Pe alocuri, poteca se ingusteaza serios.

Sunt campionul bancurilor proaste. Ma uitam la ciorile care se adunau din ce in ce mai multe, pe masura ce intalneam din ce in ce mai multi oameni pe creasta. Imi venea sa le transmit ca lumea pare sa se descurce, mai au de asteptat cu cina aia.

Cosmin Buzoianu si Dragos Carabat, iar in urma lor - Cezar Scriba. Acum pot sa asociez si cu niste figuri numele pe care le vad des pe grupurile de munte.

Bolovanul asta a fost de departe cel mai interesant moment de azi. Poteca de vara trece cumva pe dedesut - se ghiceste marcajul PR si lantul ingropat care ar duce spre cornisa din spatele bolovanului. Asa ca singura optiune e sa o iei matematic pe muchie pe o brana ingusta de zapada firnuita, iei in brate frumusete de bolovan, atarni nitel in gol si apoi reiei contactul cu brana de zapada ceva mai incolo.
Nu simt nevoia de asigurare, cumva morcovul - cel mai bun prieten al omului pe munte - era defect azi. Probabil din cauza lipsei de experienta pe traseele de iarna nu constientizam riscul... sau eram prea plina de endorfine sa ma mai stresez. Plus ca zapada iti da un fals sentiment de siguranta - o percepi ca un amortizor alb si moale al stancilor pe care le acopera, chiar daca nu era nici pe departe acel gen de zapada pufoasa si primitoare, ci un tobogan inghetat pe care nu te mai opreai pana in Valea Barsei.

Inainte de Ascutit sta stalpul care anunta intrarea pe Braul Cioringa. Lanturile sunt ingropate, si sunt evidente placile de vant depuse peste jnepenis. Nu e un traseu recomandat iarna. Oricum, mai toata lumea care urca in Creasta urca ori pe Padini (tarziu, primavara cand zapada e inghetata si stabila), ori pe Turnu sau Coltii Gainii.

Lumina te inconjoara peste tot... Craiul este mereu un munte al luminii - fie ca e vorba de calcarul sau alb de vara, sau de zapada ce imbraca moale versantii abrupti si plini de poteci tainice.

Ne apropiem de Iezer la o distanta la care vrei sa intinzi pasul - sau mana - spre el.

Pe varful Ascutit e loc mult. Loc de liniste, loc de ganduri, loc de intins oasele pe zapada rece si de racorit mintea, toate astea la un soare aproape primavaratic care incepuse sa se joace periculos cu zapada de sub talpile noastre. Din marea de nori de dimineata ramasese un firav plafon de ceata care impartea cerul in doua. Vant nu era defel - lucru rar iarna in Crai - si fiind deja ora pranzului, putea doar sa fie si mai cald decat acum. Pe alocuri, unde vantul aducea caldura dinspre vai, zapada se inmuiase deja destul de mult.
Mi se scurg ochii mai departe pe creasta, la cornisele de bezea asezate de vant, la urmele de pasi care o urmeaza precar. Ca sa terminam nordica ne mai trebuiau cateva ore bune. Era fezabil, insa mai aveam si drumul pana acasa de parcurs, si putea deveni riscant condusul inapoi spre casa daca trageam sa ajungem. Dragos, Cosmin si Cezar - cu care ne intalnisem pe drum mai devreme - continua spre La Om (si urmau sa aiba parte de un apus epic acolo). Am aflat seara ca Romica si Teo au ajuns in Saua Funduri, iar despre altii, din pacate mai putin norocosi, ca au patit diverse nenorociri prin Coltul Balaceni de pe Valea Sambetei sau pe Valea Comorile Claii :(

Om cu tabieturi :)

Asa ca parasim creasta spre Padinile Frumoase, cu ceva emotii. Dupa aceasta culme, valcelul din stanga imaginii - pe care urma sa il traversam in drum spre padure -e culoar de avalansa.
Andrei scoate snowcardul, calculam inclinatia pantei, scobim nitel in zapada sa ne lamurim cu ce straturi avem de a face, scuipam in san si ii dam la vale. Pana la linia copacilor zapada nu e prea generoasa, si coltarii iar imi dau de furca pe iarba, pamant si stanci. Ii schimb ceva mai incolo din nou cu gherutele de poteca, prietenii mei cei mai buni la coborarile unde nu trebuie sa raman intepenita in picioare la fiecare pas. Cumva, pentru genunchii mei, alunecarea moderata pe care o permit e preferabila preciziei mersului cu coltari tot drumul. Bonus, daca o iei la vale si ai tendinta nesanatoasa sa pui picioarele jos - nu te dai de-a berbeleacul :)

O ultima privire in urma, cu ceva regrete.

Ca sa evitam culoarul de avalansa, incercam sa tinem liziera pe nordul (dreapta) valcelului. Am inotat nitel in zapada la un moment dat, insa nu a prins rau ca masura de precautie.

In aproximativ 2 ore eram jos in poiana de langa Zanoaga, si luam la picior drumul prin Prapastiile Zarnestilor. Prin padure se strecurau razele calde si joase ale unui soare aproape primavaratic.

Munte framantat in Prapastiile Zarnestilor.

Daca speram sa scapam de gheata - n-am avut noroc. Poteca a fost un patinoar continuu, iar drumul forestier era transformat intr-un culoar luciu de gheata de camioanele de la exploatarile forestiere. Mi-am iubit si mai mult gherutele din picioare :)

In jur de ora 18:00 suntem deja inapoi la masina si hranim cateii adunati la cersit prin jur. Oricum am trait toata ziua mai mult cu ursi acri si apa, asa ca sandwichurile au ajuns numai bine la cei 3 blanosi.

Sunt sanse sa ajungem fiecare pe la casele lui la o ora chiar rezonabila... daca supravietuim partii celei mai periculoase din orice tura - drumul inapoi pe soselele patriei. Evident, fiind sambata seara, pierdem cel putin 30-45 minute in coada dintre Predeal si Busteni. Din fericire, drumul dintre Predeal si Zarnesti fusese peticit recent, bucsele lui Grutza au zis mersi.
Acasa ma astepta un adevarat rasfat - mancare calda si o "nesimtita cu mere" ataaaaat de binevenita... Cum Turistul primeste recompensa cate o tarta cand vine pe coclauri, asa a stiut sa imi multumeasca pentru ca a fost lasat azi acasa :) Dar oricat de buna e "nesimtita", mai buna e tura in echipa completa !