Primisem o invitatie de nerefuzat la socializare. In Saticul de Sus, la poalele Craiului, ce putea merge prost ?

Bine, vazusem niste review-uri negative ale pensiunii la care urma sa stam... cum ca ar fi fost niste zgarie-branza irecuperabili, care fac economie la lemn si nu dau niciodata bon fiscal. Am zis totusi ca o fi vreun caz izolat, "or fi zis ei ceva" - cei care dadeau cu obstinatie acele review-uri negative, ca nici macar Mr. Bates de la Cheile Tisitei (cu exceptia situatiei cand il trezesti din somn) nu a dat dovada de atata calicenie.
Vineri strangem randurile, turistul isi aduna de pe marginile Bucurestiului fratele si nefasta, si ne indreptam spre Rucar.

Am capotat seara destul de repede, usor nehraniti. Eram atat de obositi incat nici n-am mai iesit sa ne bucuram de cerul instelat, asa cum ne propusesem. Ne era dor de cerul din Vrancea, unde valul alb al Caii Lactee se revarsa peste puzderia de stele.

Fac ochi pe la 7... Afara ceata laptoasa inca nu se ridicase de peste lac, asa ca insfac aparatul si ma duc la vanatoare.

Raul fantomatic se ascunde dupa fuioare de ceata si stufaris inradacinat in sol fluid, noroios. Reusesc sa ma apropii cat sa deranjez un card de rate, care decoleaza bombanind in linistea diminetii. Solul moale in care ma scufund incet este modelat de piciorusele lor latarete.

Ratustele sunt amuzant de privit. Micile ghemotoace de pene se scufunda pe jumatate, cu piciorusele pedaland de zor in aer, si isi pescuiesc micul dejun. Imi aduc aminte de niste dipping birds, in ciclul lor de schimb termic care sfideaza aparent principiul al doilea al termodinamicii.

Soarele de octombrie nu mai are forta sa imprastie de la primele raze umezeala care ramane in locul intunericului, intr-un sat al carui cordon ombilical cu lumea sunt cativa kilometri de drum "pavat" cu pietre si praf. Pitoresc si arhaic...

Incet, soarele prinde putere, iar peisajul capata culoare.

Fiecare panza de paianjen e un sirag de perle cristaline. Umezeala se simte, se respira, se depune pe orice gaseste in cale.

O femeie cu o privire blanda ma roaga sa am grija de vaca ei, pe care o infipsese intr-un tufis pe malul apei. Se duce la biserica repede 5 minute si se intoarce, nu vrea sa aibe iar certuri cu vecinii, carora vaca buclucasa le mai calcase si in trecut pe tarla. Pot eu sa zic nu ? Nu pot... Asa ca ma trezesc uitandu-ma cu jind la frumusetea de lumina care incepea sa se iteasca peste baraj si bat darabana cu picioarele in noroi sa se intoarca proprietara vacii. Surpriza, chiar nu sta mai mult de cateva minute, asa ca dupa ce ma descoase nitel de unde sunt si incotro ma duc, am unda verde la balaurit in continuare prin sat.

O catelusa cu ochi tristi si companionul ei tacut si destul de greu de "citit" iesisera la soare. Erau destul de prost ingrijiti, cu un lant ruginit in jurul gatului, evident batuti si speriati. La o incercare sa o mangai pe cap, catelusa s-a retras maraind. Puteai citi teama in privirea ei trista, dar si dorinta de a avea parte de putina tandrete, motiv pentru care probabil m-a insotit mai departe. Mai degraba asta, decat noroiul care tine loc de strada, imi duce aminte cat de departe suntem de o societate civilizata. Modul in care tratezi fiintele asupra carora ai putere te defineste.

Dupa un mic dejun copios, ne mobilizam la o plimbarica in pas lejer. Daca tot eram la poalele Craiului, nu ne suparam sa mai facem o calatorie diurna de data asta la Cerdacul Stanciului, trecand pe la Garofita Pietrei Craiului. Il cooptam si pe Seba, cu disclaimerul ca noi suntem mai pensionari asa, si pierdem o gramada de timp cu pozele pe drum :D

Magia cetii disparuse... dar tot frumos era. Desi e sfarsit de septembrie, parca vara asta nu a parjolit totul in calea ei, inca e mult verde de respirat.
Drumul pana la Garofita e o placere. O plimbare lejera de o ora - o ora si jumatate in care urci alene 200 m.

Un paraias curge molcom in valea de langa chioscul cabanei, iar langa el este amenajat un izvor. Baietii fac plinul la apa, eu incerc fara succes sa socializez cu matza cabanei. In schimb dansul e dispus sa stea la poze.

In fata se profileaza partea sudica a versantul vestic, si puncticelul acela cu un graunte in centru este chiar tinta noastra de azi - Cerdacul Stanciului.

Cred ca asta e prima oara cand mergem inainte fara un plan, si fara alergat cu noaptea in cap pe traseu. Pesemne ne-au mai relaxat putin ultimele experiente cu frontalele, plus ca acum eram trei. Pentru ca de data asta nu am mai lasat acasa *Cartea*, o studiem cu evlavie la cabana si ne hotaram sa ne abatem la intoarcere pe Braul Rosu. Acesta constituie portiunea sudica a Braului de Mijloc, si se intinde intre Marele Grohotis si Valea Urzicii. Intersecteaza si alte valcele pe care se poate cobori, (printre care si Valea lui Ivan, pe care urma sa ne intoarcem), insa fiind complet fara echipament, si nici dispusi sa numaram coltanii de stanca si valcelele pana la coborare sau sa balaurim drumul aiurea, alegem sa mergem pe Brau pana iesim in traseul TA.

Ne bucuram de padurea rara, care lasa sa se intrevada Craiul.

Sugem burta si incordam bicepsul... Zambiti, va rog !

Trunchiuri pravalite iti aduc aminte de forta suvoaielor de viitura.

Treptat copacii se raresc, lasand loc soarelui timid, si grohotisul isi face simtita prezenta. Doar ne apropiam de Maria-sa, Marele Grohotis.

Habar nu aveam ce trafic urma sa intalnim in poteca. Erau participantii la Maratonul Pietrei Craiului... nu inteleg ce se grabesc oamenii astia asa, nu puteau sa plece mai devreme ?

Alergatori de toate varstele se perinda pe langa noi. Sunt chiar si persoane la peste 70 ani, la care te uiti cu respect si oarecum cu speranta ca daca vei ajunge la varsta aia, sa ai aceeasi determinare si pofta de viata.

Iezerul, santinela Fagarasului, se contureaza peste dealurile impadurite. Deasupra lui - niste nori frumosi cu care totusi nu dorim sa avem de a face.

Revedem si stancaria atat de draga a Craiului.

E de-a dreptul providentiala revederea Cerdacului... data trecuta m-a alergat turistul ca pe hotii de cai (o fi blestemul lui Stanciu Haiducul - printre altele probabil si hot de cai), asa ca nu am apucat sa vedem si pestera Stanciului. De data asta nu mai scapa.

Turistul cred ca a prins drag de pajistea de langa Cerdac. Cade pe o parte la soare, sa isi mai desteleneasca sinusurile, in timp ce eu si Seba mergem sa scobim prin cotloanele pesterii.

Pestera Stanciului nu e foarte mare - are o dezvoltare de cca 85 m, cu doua mici galerii. Maruntaiele muntelui reproduc exteriorul - si aici gasesti mici saritori, si grohotis cazut din tavanul jos. Gasim doar cativa lilieci rataciti, niste fluturi si cativa paianjeni.

Cerdacul isi pierduse putin din magia ultimelor raze de soare ale zilei, insa maretia sa era tot acolo. Ii dam binete si ne indreptam spre Grohotis, de unde urma sa urcam pe potecuta tainica a Braului Rosu, pe care o ochisem la coborarea din Poiana Inchisa anul trecut.

Mda, cam asa am facut si noi anul trecut, doar ca direct pe copite... bocanci.

E greu de descris cum te izbeste imensitatea Horjului Mare... Parca nicaieri nu resimti la fel de mult dimensiunea spatiala si temporala a lucrurilor, ca in fata unui perete de stanca rasnit de vremuri.

Placa memoriala a lui Nae Anghelide, care si-a pierdut viata escaladand Muchia Rosie, e urmata de alte placi si cruci mai sus pe parcursul Braului.

Imediat sub placuta gasim un bolovan tare interesant. Parca intrezaresti in calcarul tocit de ploi si pasi formele unor melci si atropode stravechi... In cap am numai trilobiti, amoniti si belemniti, extinctii si catastrofe cosmice care au lasat in urma un pamant plin de enigme. E fascinanta intelegerea lucrurilor cu care interactionezi si e fascinanta paleontologia - pacat ca stiu atat de putine despre ea sa ma lamuresc peste ce era sa calc cu indiferenta.

Braul nu este un traseu dificil, insa prapastiile pe care le traverseaza incepand cu cele de la balconul Grohotisului reprezinta farmecul sau. In zare deja se prefigureaza culorile apusului, desi e destul de devreme, in jur de ora 15:00. Ziua nu mai e ce-a fost, iar toamna isi spune cuvantul.

"Panta rei"

Privim de la balcon spre Grohotisul scurs la vale. Doar aruncand o privire la poteca anemica pe care se plimba niste furnicute iti poti da seama de scara obiectelor.

Gasim o prapastie numa' buna de Darwin Awards. Baietii se aseaza pe niste bolovani la poza. Imi vine in minte cum au murit unii ca intr-un banc prost, dandu-se un pas prea in spate pentru selfie-ul perfect. Noi reusim totusi sa supravietuim momentului.

Cei 3 muschetari. Se vede cine a fost in pestera dupa urmele de noroi de pe manusi :p

Seba zburda fericit pe potecuta expusa si ingusta. Parea ca isi incarca in mod dubios bateriile, in timp ce ale noastre se descarcau incet dar sigur. Probabil avea de a face cu tunelul ala energetic de sub Bucegi...

De la distanta, parca nici nu iti vine sa crezi ca abruptul calcaros ascunde o poteca.

Treptat prispele inierbate sunt inlocuite de jnepenis. Practic asta e singura dificultate a traseului - cum sa nu pierzi poteca si sa nu iti iei crengi in dinti cand le traversezi.

Potecuta discreta urca si coboara culme dupa culme. Din loc in loc se ivesc si hatasurile batute de caprele negre. Cate o padina stancoasa te imbie spre creasta.

Treptat, partidele de jnepening devin din ce in ce mai dese, si usor frustrante. Ti-era mila sa calci pe trunchiurile aparent firave, insa nu era rare situatiile cand te dezorientai nitel si ajungeai la cate o rapa, care numai a poteca nu semana. Cu putina atentie insa, orientarea nu e dificila - practic o singura data era sa coboram aiurea pe un valcel. Am plecat in recunoastere, si am avut proasta inspiratie sa ma agat de ceea ce parea o radacina solida de jneapan. S-a dovedit a fi o crenguta uscata, fragila, si mai deloc ancorata in sol. Practic, ca in bancul cu babuta impinsa pe scari, si apoi intrebata de ce se grabeste. Macar m-am lamurit cativa metri mai jos ca nu era pe acolo drumul, si da-i inainte, cu jnepeni in stanga, in dreapta, in par, in urechi in bocanci si in gura. Turistul are deja format obiceiul cavaleresc de a mai lasa libera cate o creanga facuta prastie spre cel din spate. Ce-i drept, uneori striga pedant "Atentie!".

De aici, normala la suprafata a potecutei pare neprielnica mersului.

Dupa vreo 3 ore de balaurit pe brau, o momaie anunta intersectia cu Valea Urzicii.

Combinatia de noroi negru si grohotis face lucrurile mai interesante. Cam fiecare din noi la un moment dat ajunge in ipostaze inedite de balet cativa metri mai jos. Dupa ce ma distrez asteptand ca baietii sa coboare, avand destule rafuieli cu panta, aterizez si eu in poteca pravalind un numar considerabil de pietre. Practic am stricat poteca.

De aici lucrurile se mai domolesc nitel, si apucam sa ne mai bucuram putin de culorile toamnei.

O lumina frumoasa si calda ne calauzea pasii spre Crucea Granicerului. Sunt minunate peticele de soare pe trunchiurile de brazi.

Iata-ne ajunsi si langa cabana de vanatoare si drumul forestier Valea lui Ivan. Nitica orientare, dupa traditie...

La revedere Craiule, pe data viitoare !

Dupa o seara de "Mafia" care era sa se lase cu crime pe bune, se anunta o noapte friguroasa. Aparent, recenziile pensiunii "Cheile Saticului" erau complet adevarate. Nu am vazut niciodata proprietarii la fata, insa din momentul in care si-au primit banii, nu numai ca nu au pornit caldura care lipsise cu desavarsire cu o noapte inainte, ba au mai oprit si apa calda. Interesant mod de a face afaceri... le uram mult succes in continuare, si sa ii inghita un crater de meteorit in cel mai scurt timp. Unul mic, asa, intim, doar pentru ei, ca ar fi pacat de restul satului.

Noroc cu soarele de dimineata care ne-a dezmortit si ne-a redat cheful de viata.

Mai aveam ceva de bifat - o alta Pestera a Ursilor (cunoscuta si sub numele Pestera de la Coltul Surpat), sapata in calcarele jurasice ale versantilor de un brat al raului Dambovita, intr-o vreme in care albia sa era mult mai larga si cursul mai vijelios. Are in jur de 380 m dezvoltare.

Accesul se face usor de la nivelul drumului, pe o scara betonata.

Printr-o arcada de 15-20 m inaltime se intra in Galeria Larga. De aici se separa doua galerii: Galeria cu Nisip (spre stanga), mai scunda, dar mai.. locuita, si Galeria cu Sant (spre dreapta), in care s-au facut excavatii in cautarea fosilelor de ibex si urs de pestera. Mai multe informatii despre ea aici.

Tavanul pare sa fi fost candva frumos concretionat. Acum dantelaria care coboara din tavan este saraca... Niste irizatii aproape organice, ca un desen vascular, imbraca peretii in zona hornurilor, sau acolo unde se creeaza condens. Galeria nu mai este demult activa, insa umezeala isi face loc si se infiltreaza din pantecul dealului.

In unele locuri, apa bogata in calcar emuleaza gheata in mijlocul verii. In timpul iernii, portalul pesterii se umple de coloane de gheata.

Dam nas in nas si cu locuitorii pesterii, facuti ciorchine in hornuri cu urechiusele lor roz cu tot. Incercam sa nu ii deranjam prea rau, inaintam cu cat mai putin zgomot, si in niciun caz cu blitz.

"Soro, s-a facut o pestera noua in sat, ii zice "Cheile Saticului"... cica e ca la spa acolo, racoare, umezeala, face bine la ten... Dam o tura ?"

De o mansarda de lux atarna acest Andrei Versace al liliecilor.

Ajungem si la capatul galeriei, marcat de cativa busteni, si infundat cu aluviuni.

Pentru ca reusim totusi sa trezim niste lilieci, si incepeau sa falfaie deranjati pe langa noi, ne luam la revedere de la burta dealului, si ne indreptam spre casa... cu gandul la restantele de anul asta din Crai. Ca sa nu mai ramanem repetenti si anul care vine, in niste zile lungi de vara avem de dat examenele la Braul de Mijloc, Padina lui Calinet, si Anghelide :) Si neaparat trebuie sa prindem o noapte cu cortul in creasta. We'll be back !