Asteptam cu interes cursul de initiere in catarare cu Marian. Daca tot ne jucam de-a cataratul si a inceput foarte mult sa ne atraga treaba, e totusi cazul sa invatam cum sa o facem si responsabil, lucrurile facute dupa ureche iti cam pot veni de hac.

Principala noastra grija initial fusese vremea... La finele lui octombrie poti avea surprize destul de neplacute, mai ales ca deja in zilele trecute ceata, ploile si chiar ninsoarea incepusera sa isi faca aparitia peste munti. O toamna destul de artagoasa, zgribulita si devreme acasa.
Vineri ne trezim cu noaptea in cap si decolam in jur de 5 jumate... urma ca la 9:30 sa ne intalnim cu Marian, Corina si Razvan la intrarea in cheile Rasnoavei. Pentru ca biata Golanca suferise niste sine de tramvai cateva zile mai drevreme, si momentan zacea in service, n-am avut incotro decat sa ne bazam pe Taz. Asa ca l-am burdusit cu bagajele noastre modeste de 3 zile (care abia au incaput in portbagaj si bancheta din spate, cum plecam noi cu catel si purcel), si am luat-o catinel spre punctul de intalnire.

Ziua se anunta interesanta... ne plouase nitel pe DN1, Bucegii erau complet in nor, Caraimanul cu crucea lui manelistica la gat ne-a facut doar nitel cu ochiul intr-o spartura de nori, apoi si-a tras plapuma peste ochi si a atipit mai departe.
Ne-am miscat relativ bine, in 2 ore si jumatate de la iesirea din Bucuresti eram deja la Paraul Rece, unde n-am mai rezistat si am iesit nitel la poze.

Postavaru era imbracat intr-un nor plumburiu care nu parea sa se dea dus prea curand.

N-am ajuns pana acum toamna la munte... Si am regretat acum fiecare ocazie pierduta - totul e o simfonie de culoare, ceturi si nori, nu vei vedea niciodata vara asa un spectacol. Momentan nu mai putem iesi o perioada de timp, deci toamna asta va fi pierduta, dar se contureaza deja o droaie de planuri pentru anul viitor.

Si totusi, cum ne-am obisnuit deja, DN73A si depresiunea Brasovului au mereu o clima aparte fata de Valea Prahovei. In fata noastra se arata si soarele, niste raze strengare se strecoara prin plafonul de nori, si situatia incepe sa se lumineze nitel.

Cu riscul sa ma fac de bafta si sa intarzii, am rasolit repede cateva cadre, era prea frumos sa poti rata asa ceva.

Talaz de toamna peste Crai.

Nu-mi venea sa cred cat de diferite erau totusi conditiile atmosferice pe 3 masive la o aruncatura de bat departare. Craiul tara dupa sine practic, mantia lui Superman :)

Insa Bucegii se luminasera complet, (in stanga se iteste si releul de la Costila), si erau pudrati cu zapada care incepuse deja sa cada grabita de acum 2 saptamani. Ma uitam la ei si ma puteam gandi doar la niste bucati uriase de turta-dulce, pudrate cu zahar :) Iti doreai sa respiri in acelasi timp norul din Crai, si sa simti bocancul cum scartaie in stratul de zapada timid de pe creste...

Gata cu poezia. Dam o fuga la pensiune cu bagajele, sa nu il lasam pe Taz abandonat pe marginea drumului, plin-ochi, si ne intoarcem la punctul de intalnire.
Evident, toata lumea era deja acolo, iar am reusit sa intarzii. Cred ca daca as fi super-erou, asta ar fi puterea mea speciala.

Ne stabilim tabara la baza unui perete in Cheile Rasnoavei. E si o cruce acolo, nu vrem sa stim care si cum a reusit sa isi lase oasele pe acolo. Probabil e un plus din punct de vedere didactic, te... motiveaza sa te tii mai cu spor pe stanca :)
Pe masa stau insirate chirurgical echipamente de toate felurile. Marian, instructorul nostru in astea 3 zile, incepe sa vorbeasca pe la 11 dimineata... si se mai opreste la 13-14.

Marian e un tip foarte destept si strict, care inspira multa incredere - ceea ce ajuta atunci cand atarni de o sfoara la cateva zeci de metri deasupra pamantului :) E totodata organizat si punctual, chestie care ajuta foarte mult la partea didactica. Backgroundul de sociologie transpare oarecum din activitatile lui.
Cu Corina si Razvan avem destul de multe in comun - oameni in jur de 35 de ani care au descoperit de curand mersul pe munte, si care incearca sa strecoare in orice zile libere umpic de evadare.

Ne proptim in micul chiosc precar de lemn (prin podeaua caruia Razvan reuseste sa cada la un moment dat) si ciulim urechile la spusele lui Marian. Ne prezinta principalele echipamente, tipuri de corzi, de hamuri. Facem 13-14, frigul incepe sa ni se strecoare in oase chiar daca soarele ranjea cu dinti la noi, nu incalzea cine stie ce.
Unele lucruri le stiam deja, sau le testasem legati de bara de tractiuni din sufragerie (:D), dar invatarea organizata e sfanta. Imi dau seama cat de mult mi-a lipsit sa ma invete cineva ceva. Oricat de aiurea ar suna asta, mi-a placut scoala dom'le ! Sa te invete cineva ORICE mi se pare foarte tare... cu atat mai mult chestii atractive ca asigurari, filat, tehnici de catarare si rapel.

Razvan il fileaza pe Marian, care urca sa asigure de sus coarda in punctul de "regrupare".

Ne asiguram fiecare partenerul. E o experienta noua, mai ales cand e diferenta mare de masa intre cei doi, dar il pot asigura pe Turist fara probleme, cel putin in mansa, acolo unde practic nu ai factor de cadere. La cadere in coarda, lucrurile se complica putin. Teoretic frictiunea pe coarda e suficienta sa iti poti opri partenerul, dar te salta destul de mult. Casca e vitala in situatii de genul asta, pentru ca exista riscul ca atunci cand esti smucit din loc de partenerul in cadere sa dai cu tartacuta de stanci - face diferenta intre traumatisme grave sau mici socuri suportabile.

Desi asigurarea in mansa e practic lipsita de riscuri, psihicul de orasean cocotat cel mult pe scaun sa schimbe un bec iti joaca feste.

Primul perete nu pare cine stie ce la prima vedere... similar ca nivel de dificultate cu unele din saritorile pe care le-am parcurs prin abrupturile Craiului. Evident, treaba devine mult mai complicata cand pui efectiv piciorul pe stanca si se adauga pur si simplu dificultatea inaltimii.

Sunt mai multe moduri de a aborda acelasi traseu. Sub indrumarea lui Marian le abordam pe rand in ordinea cresterii dificultatii. Cum simtea ca ne e prea comod si ne descurcam, ne promova la nivelul urmator, unde iar incepeau sa tremure suncile pe noi.

La un moment dat imi joaca feste circulatia... De cativa ani sunt posesoarea unui fenomen Raynaud de toata frumusetea. Chiar daca nu erau sub zero grade, statul pe loc cateva ore si stanca destul de rece au reusit sa imi raceasca degetele suficient ca la un moment dat efectiv sa amorteasca... Ca si catarator incepator, cea mai frecventa eroare e sa te bazezi foarte mult pe maini la inaintare, in loc sa te impingi in picioare. Si atunci cand mainile mi-au devenit inutile, si amorteala ma impiedica sa le mai strang pe prize, m-am prelins de pe perete in coarda tinuta de Turist. Nu a fost o senzatie prea placuta, desi efectiv nu avea ce sa mi se intample, in afara de mici zdrelituri si vanatai.

Corina il fileaza pe Razvan. Turistul si Marian observa cu atentie si ingrijorare.

Razvan in actiune.

Treptat trecem de la bocanci la espadrile. Desi la inceput le urasti pentru ca iti fac terci toate degetele, monturile si unghiile, atunci cand te trezesti ca ai aderenta pe praguri minuscule de stanca unde fizica parea sa nu te ajute, devin cel mai bun prieten al tau.
E interesant cate bariere psihice iti pune propriul creier si experientele cu care esti obisnuit. Un astfel de curs este constructiv inclusiv pentru a iti conserva neuroplasticitatea. In afara de continutul cognitiv, informational al cursului, corpul tau invata lucruri noi. Invata ca prizele sunt mult mai multe si mai dese decat iti inchipuiai, ca si un perete lis te poate ajuta, daca aplici fortele potrivite, te reinvata frictiunea, mecanica, normala la suprafata, cupluri de forte, si tot felul de miscari nastrusnice pe care nu le-ai mai facut de cand erai copil si te cocotai pe batatorul de covoare de pe peretele curtii sa rontai din visinul lui Tanti Rodica.

Corina in actiune.

Marian. In actiune chiar si cand nu e in actiune :D

Seara o petrecem cu o cina copioasa - am mancat de zici ca ne infometase cineva cateva zile - si cu o scurta prezentare a gradelor de dificultate a traseelor de alpinism/catarare. Aflam cu ocazia asta ca in Romania, cotatia traseelor de catarare a plecat de la cea sovietica (cu un corespondent fortat in cotatia franceza a traseelor de alpinism), cotatie care reprezinta mai degraba un gen de medie a dificultatii pe intreg traseul, fara sa tina insa cont de dificultatea tehnica maxima atinsa pe parcursul acelui traseu. Comparatia unor trasee care au strict pasaje tehnice de catarare pe stanca cu traseele de alpinism propriu-zise (adica trasee care implica si tehnica de catarare pe ghetar folosind coltari si piolet si includ crevase, bivuac in zapada, multi kilometri si multe zile de mers) e un caz clasic de mere-cu-pere. Aplicarea la noi a sistemului francez ar fi pur teoretica si inutila, pentru ca pur si simplu nu avem munti suficienti de inalti sa fie mereu acoperiti cu zapada, pentru a intruni criteriile unor trasee de alpinism permanente. Doar iarna, pe unele trasee, s-ar putea intruni conditiile pentru o cotatie alpina propriu-zisa. De aceea se incearca si la noi in ultima vreme (si Marian incearca asta in mod activ, participand la editarea unor carti care contin astfel de informatii) adoptarea unei cotatii UIAA tehnice pentru fiecare traseu de catarare, mult mai corecta, astfel incat cataratorul sa stie la ce grad maxim de dificultate se asteapta pe diverse pasaje in traseu.

Seara abia reusim sa ne taram in pat... Adormim pe sunetul unei ploi cu speranta ca a doua zi vom fi crutati de activitati daca stanca va fi uda :D

A doua zi dimineata ma itesc ca o marmota pe geamul mansardei si prind minunea asta:

La naiba ! Nu ploua... Deci, nu avem scapare.

La 9 si jumatate punct Marian e jos in sufrageria pensiunii, si recapitulam/invatam principalele noduri folosite in catarare.
Pisica proprietarei pensiunii adusese mandra micul dejun, si se mira de ce nu profita nimeni de un astfel de festin.

Cheile Rasnoavei luminate de soarele firav de octombrie la miazazi. Deasupra se vede si un cablu, probabil de tiroliana - una din distractiile binecunoscute de aici.

Azi, stanca noastra era ocupata deja. Ne mutam la alt perete, peste rau... Langa "Amor Subtil" (un traseu de catarare cotat VIII+ UIAA). Nu, noi nu aveam ce cauta cu subtilitatile, ci urma sa invatam regruparea si rapelul pe un alt perete primitor pentru incepatori.

Asteptare.

Marian urca si asigura traseul.

De azi espadrilele devin cel mai bun prieten al omului. Nu prea se mai putea la bocanci.

Razvan il fileaza pe Marian.

Deocamdata urcam in mansa peretele, sa ne obisnuim cu el. Razvan si cu mine mergem primii.

Coboara Razvan, imi astept si eu randul.

Turistul in actiune. Asigurat de mine care fac poze in acest timp. Nu, glumesc, Marian tocmai preluase coarda, ca sa trecem astfel fara riscuri de o zona cu nod.

Cel mai interesant a fost momentul de dinainte. Asiguram cu sarg la Turist, de la o distanta considerabila de perete. Ceea ce inseamna ca unghiurile nu mai sunt atat de favorabile pentru frictiune pe coarda astfel incat sa il pot opri cu aceeasi usurinta, comparativ cu situatia in care as fi fost imediat dedesubt, langa perete. Asa ca la un moment dat Turistul m-a luat nitel prin surprindere, si m-a saltat de la sol. Marian ma legase strategic cu un anou de manerele metalice de pe malul apei, asa ca am ajuns sa asigur Turistul din aer, suspendata intre el si perete. Practic eram mai mult de decor acolo - un atarnache gestionar de sfoara.

La a doua coborare a Turistului am reusit cumva sa ma tin mai bine pe picioare si desi eram iarasi legata la punct fix, nu am mai atarnat in el. Inca un punct castigat de Realitate in lupta cu creierul, puteam sa jur ca nu aveam nici de data asta vreo sansa sa il tin.

Invatam si cum se face corect rapelul, fiecare folosind ce echipament are. Deocamdata ne jucam in ladita cu nisip, o mica saritoare de cativa metri, sa ne obisnuim cu miscarea si senzatia, precum si cu manevrarea nodului Machard (french-Prusik) de asigurare.

Invatam sa punem/indepartam asigurari intermediare de pe traseu si sa urcam ca secunzi, pana la punctul de regrupare situat cateva zeci de metri mai sus.

De departe cel mai creepy moment al zilei a fost cel in care Marian ne-a cam obligat sa atarnam de un spit si un anou, sa ne obisnuim cu inaltimea.

Evident, instinctele tale iti tipa ca stanca e cea mai buna prietena a ta. Daca ai gasit niste gauri de sarpe in care iti poti infige degetele de la maini si varfurile espadrilelor, nu le dai drumul nici macar daca e bombardat muntele. Cel mult va cadea doar cu tine atasat de el ca musca de parbriz.

Dupa care urmeaza partea interesanta cu primul rapel facut de la inaltime.
Razvan, incet si metodic, coboara primul.
Dau si eu buzna, dar nu imi aliniez coarda ca lumea, si cobor practic "cu frana de mana" - nodul Machard de asigurare peste corzile nitel rasucite ma fac sa trebuiasca sa ma imping cu picioarele in stanca, in jos. Pare ca tentezi soarta, dupa ce ca atarni intr-o caraba, de un spit, de o coarda, de un ham, sa iti mai si opintesti picioarele in stanca sa te duci in jos, e total contraintuitiv. Ce vreti, nu iese din prima ca la trupele anti-tero :)

Urca si Turistul si Corina ca secunzi. Marian ii asigura de sus pe amandoi.

Urcam si coboram peretele cu mici variatii, astfel incat sa crestem treptat gradul de dificultate. Per total, tehnic pare mai usor decat peretele din ziua precedenta, dar sunt mai multe lucruri la care trebuie sa fim atenti.

Victoriosi, Turistul si Corina - cea mai relaxata dintre toti pe stanca.

Turistul la (r)apel.

In Cheile Rasnoavei s-au amenajat cateva trasee de via ferrata. Insa evident, treaba s-a facut ca la romani - traseele sunt extrem de nesigure, sunt portiuni intregi in care cablul meschin de asigurare trece (fara puncte fixe intermediare) intre zeci de metri de piroane ce formeaza o scara verticala in stanca. O cadere de-a lungul acelui cablu nu iti asigura decat posibilitatea de a te face ferfenita luand cu corpul toate piroanele de sus pana jos... Comparativ cu acesta, amenajarea traseului de la Grota lui Hili e ani-lumina distanta. Desi l-am urcat cu lonje de coarda in loc de echipament special cu amortizare de soc, nu parea la fel de ingrijoratoare acolo perspectiva caderii in lonje, erau multe puncte fixe pe cablu, cablul avea o grosime considerabila, si era extrem de greu sa te desprinzi de el accidental.

Cel mai bun prieten al omului - stanca.

Tata si fiul :)

Urmeaza o parte tare interesanta, "la maaarginea paaaantei abrupteee"... Acum ca suntem maestri ai rapelului, urmeaza coboratul in gol, de deasupra unei surplombe, folosind si alte echipamente pentru rapel cu care nu eram obisnuiti.
Dupa ce defrisam cu sinele o regiune mai plina de boscheti, crengi si iarba (luand cu noi bucati bune de deal), se termina stanca... Moment in care iar se face simtita o bariera mentala. Chiar daca si pana atunci tot mort erai fara bucata de sfoara care te sustine si tot harnasamentul de asigurare, cand parasesti stanca percepi mai acut golul de sub tine. Partea faina e senzatia de dupa... cand efectiv plutesti in aer. Si stupoare, te relaxezi complet, rapelul incepe sa mearga ca uns, pentru ca nu te mai impiedici in propriile picioare, care pana atunci se incapatanau sa se inradacineze in stanca si boscheti. Ce senzatie si ce euforie, mai vreau sa ma mai dau o data :D!!!

Noi ne impacam foarte bine cu Reverso-ul, mai ales pe semicoarda, cu asigurare suplimentara cu nod Machard merge struna. E un dispozitiv foarte versatil si sigur, nu are parti in miscare, came, arcuri, manete, e destul de anti-prost, mai ales ca pe el e desenat pentru orice eventualitate, omuletu' care cade si omuletu' care asigura.

Pe coarda statica (ceva mai groasa) totul aluneca mult mai greu, si iarasi trebuie sa te opintesti in perete sa poti cobori. Nu ma impac deloc bine cu Grigri-ul, am tendinta sa ajustez viteza coborarii din maneta precara de plastic nu din coarda tinuta la spate de mana dreapta... practic iar cobor cu "frana de mana". Placa e ceva mai rapida, nu are frictiune suficienta, iar Machard-ul nu opreste coborarea satisfacator, nu mai poti sa zaci in ham confortabil sa iti pozezi picioarele deasupra rapei. Deci Reverso, mon amour, cu tine mergem mai departe pe cont propriu !

Ma duc jos sa il surprind si pe Turist in desantul lui vijelios. Am timp sa ma uit nitel in jur, sa pozez scoarta copacilor, culorile de toamna, pamantul din bocanci...

Nu stiu ce naiba face Turistul ca se lasa asteptat. Intr-un tarziu se scutura boschetii de deasupra surplombei si isi face si el aparitia. Avea dificultati in a renunta la ultima buza de stanca, parca picioarele se incapatanau sa se intinda ca o guma si sa se lipeasca acolo.

Se face seara, a doua zi era pe terminate. Strangem jucariile, si ne indreptam spre cina binemeritata. Urmeaza o alta seara lunga in pensiune. Daca de obicei noi eram cei disperati de grupuri care aveau de discutat soarta lumii intr-o sala de mese, de data asta noi eram aia care stateau la vorba pana la 11 noaptea, deranjandu-i probabil pe altii.

Nu imi inchipuiam ca voi fi vreodata interesata de istoria alpinismului si a catararii in Romania, sunt tot felul de aspecte fascinante si conjuncturi sociale care au dus la situatia dezolanta de acum. Si aici suntem extrem de ramasi in urma, au fost destul de rari cei care au propagat la nivelul societatii cultura mersului pe munte. Ne sunt mentionate nume ca Hans Dülfer (in cei 23 de ani de viata a reusit sa studieze medicina, sa realizeze peste 50 de prime ascensiuni in Alpi, sa inventeze tehnica de rapel care ii poarta numele -  Dülfersitz - si tehnica bavarezei; a sfarsit nu pe stanca, ci in timpul primului razboi mondial), Teodor Rosetti-Solescu (cel care a invatat alaturi de Hans Dulfer si a instruit la randul sau primii vanatori de munte din Romania), Radu si Serban Titeica (cei care au cartat abruptul prahovean al Bucegilor), Ion Ionescu-Dunareanu, Walter Kargel, Emilian Cristea, Nicolae Baticu... (mai multe informatii aici).

Pe putinii care au reusit sa aduca informatii din afara, conjuncturile politice i-au eliminat din peisaj. Printre ei se numara si Nicolae Baticu, care a adus in Romania tehnici invatate in Italia si Germania. Numele lui Baticu e legat de primul traseu de catarare din Romania - Traseul Furcilor din Peretele Galbinelelor - parcurs cu sfori de canepa, 6 pitoane, si 5 carabiniere.
Din cauza apropierii de miscarea legionara, a fost inchis la Aiud pe criterii politice, insa treaba asta n-a reusit sa ii franga spiritul, nici chiar dupa 20 de ani in temnitele comuniste. In primele zile ale lui 1990 a reinfiintat Clubul Alpin Roman. Din pacate Clubul s-a macinat in intrigi si dispute, si nu a reusit sa isi indeplineasca rolul.

Numele lui Emilian Cristea - fost discipol al lui Nicolae Baticu si favorit al regimului comunist pentru care a fost "rezervata" prima escalada a Fisurii Albastre - e foarte familiar printre iubitorii muntelui. Marian ne-a povestit tot felul de istorii, mai mult sau mai putin placute despre intrigile, turnatoriile si presiunile care ne-au dezbinat neamul pana in ziua de azi - ecourile lor au ajuns din pacate inclusiv in comunitatea montaniarzilor. Existenta unei rezistente anticomuniste sus pe creste a dus practic la infiltrarea in comunitate a tot felul de specimene, astfel incat nu era lasata in voia sortii nici macar aceasta mica enclava naturala de libertate. Intr-o perioada s-a ajuns chiar la transformarea acestei activitati predominant solitare in competitii de cluburi. Initial competitiile s-au desfasurat intre Armata (Steaua) si Securitate (Dinamo), ulterior au aparut si alte cluburi formate pe genunchi sub forma activitatilor obligatorii din comunitatile muncitoresti de atunci. "Inaltele culmi de civilizatie si progres" s-au mutat pe varfurile muntilor si pe traseele de catarare. Popularizarea mersului pe munte a fost un efect pozitiv, insa a adus cu sine dezbinarea unei comunitati in formare timida. Asa a inceput si disputa dintre Baticu si Cristea, primul acuzandu-l pana la finalul vietii pe cel din urma de colaborationism cu Securitatea.

Cabanele noastre sunt putine si rudimentare, conditiile lasa mult de dorit. Ca si in multe alte privinte, si aici am ramas in urma. In Germania, Clubul Alpin este o adevarata forta - inclusiv politica - are 1,5 milioane (!) de membri, si are in proprietate intreaga retea de cabane din munti, care ofera servicii unitare din punct de vedere al calitatii si pretului. La noi, SKV-ul (mai multe informatii aici) care a construit aproape toate cabanele din interiorul Arcului Carpatic - evident, inspre Ardeal, pentru ca si in aceasta privinta, civilizatia noastra a venit tot de la sasi - a reusit sa obtina prin retrocedare doar cabana Postavaru. Restul s-au degradat in grija fostilor gestionari care au devenit brusc proprietari in anii '90. E si situatia cabanei Babele, renumita in prezent doar pentru servicii de mizerie, si cabanierul lipsit de orice calitate umana, care inchide usa in nas pana si drumetilor surprinsi noaptea de viscol.

A treia zi ne mutam cu catel si purcel in Piatra Mare, langa Prapastia Ursilor.

Marian monteaza asigurarile mobile pe unul din peretii cu care ne faceam de treaba azi. Urma sa abordam si alte tehnici - de diedru, placa, horn.

Iar celalalt traseu - este acesta.

Avem in fata "Traseul cu Bavareza"... urma sa aflam pe propria piele si ce e aia azi :)
Marian urca cu o indemanare (indepiciorare de fapt) de invidiat traseul... pune asigurarile mobile, asigura si regruparea, apoi rapeleaza. Noi ne cam uitam chioras si demoralizati la acel traseu (pe care el il estimeaza cam la gradul V). Ne faceam de lucru cu espadrilele, hainele, apa, mancarea, orice altceva.

"- Hai, cine vrea primul?"

Nu stiu cum naiba vorbeste gura fara mine, si ma trezesc ca am vrut prima. De fapt voiam acasa pe canapea cu matza in stanga si un morman de muffins cu ciocolata in fata, dar acu', asta e ! Nu stiu de ce, in ziua asta principalul meu adversar a fost propria minte, ma simteam resemnata de la inceputul traseelor, si asta s-a simtit. Eram si al 102-lea dalmatian practic, cu cele 58 de vanatai noi de pe picioare, dobandite in zilele precedente, iar mainile iar imi jucau feste. Trec stangace de diedru, in loc sa fac un spraitz gratios ma sprijin cu genunchiul si reusesc nu stiu cum sa ma trag deasupra bolovanului usor surplombat. Aici gasesc niste noroi, cu contributia carora aderenta espadrilelor incepea sa tinda spre zero. Urmeaza partea cea mai interesanta - urcatul in opozitie care apoi se transforma in... bavarezaaaa ! Bavareza e o tehnica de catarare in opozitie, adica folosesti practic un cuplu de forte pentru a depasi un obstacol. Mainile trag cu toata forta prin fisura, picioarele se proptesc practic de aceeasi parte cu mainile, insa imping, si atata timp cat mentii tractiunea si impingerea esti in siguranta. Atat de in siguranta, ca nu iti vine sa mai pleci de acolo, si cand trebuie sa te misti, fizica pe care o cunosti iti da cu rest - esti convins ca "deschizi usa" si cazi in exterior. Cumva, cerebelul tau se inseala, si "imposibilul" devine iar posibil. Misc cumva picioarele pe stanca in fata, trag vartos de maini, si am iesit din nemernica aia de bavareza. Victorieee ! Nu stiu prin ce fenomen am ajuns sus la marele fix inainte sa se produca complet vasospasmul care imi facea prizele inutile. O noua portie de Raynaud cu acrocianoza ma face sa vad stele verzi si sa injur in barba.

Al doilea urca Turistul. Desi nu avea prea multa incredere si tragere de inima.. reuseste ! Uneori am senzatia ca nu ne-a tinut pe stanca nici tehnica, nici espadrilele, ci numai incapatanarea. Turistul a ramas la un moment dat agatat intr-o mana bagata pana la jumatatea bratului intr-o fisura, in cautarea unei prize. Eu transformasem tot corpul intr-o mare priza, stateam proptita in orice - genunchi, gamba, spate - lucru care s-a vazut acasa - picioarele mele si mainile aratau de parca venisem de la un eveniment cu multa bataie din Vaslui.

Adrenalina aia nu e batuta de nimic... Desi pentru un catarator experimentat traseul e floare la ureche, pentru noi e totusi *ceva*. Atat de multa adrenalina ca nu mai stiam sa fac un nod dublu-opt prin urmarire cand urc si pe celalalt traseu al zilei, teoretic mai usor. Mainile imi erau varza... Ca orice incepator, cand nu te simti suficient de stapan pe picioare, tragi de maini cu obstinatie, pana cand astea la un moment dat se termina si incep sa cedeze umerii si coatele.
Hornul de la baza. Aaa, ce dragut, in sfarsit un ramonaj mai putin expus ! Imi place hornul, ma simt bine in el, pun picioarele pe el si inaintez cu pasi de melc in sus. Ma relaxez nitel sa mai trag de timp, sa imi odihnesc mainile asa. Cand colo, Marian imi strica Feng-Shui-ul:
" - Ce cauti acolo in horn ?! Iesi din el !
- Am pierdut ceva... Ma simt bine aici, chiar trebuie ?
- Pai n-ai loc destul sa inaintezi, tre' sa ai loc de picioare... ce faci, inaintezi asa, ca râma ?!
- Ea nu face ramonaj, face râmonaj!" se aude din spate Turistul care freca menta, pentru ca eram asigurata cu Grigri-ul la punct fix. Moment in care evident ma umfla rasul, abia ma mai tineam pe stanca.

Razvan si placa.

Oboseala isi spune cuvantul. Reusesc sa termin traseul, si cobor. Mai incerc placa insa ma las pagubasa pe la jumatate.

Marian ne mai pune sa abordam nitel bavareza care incepea imediat de la nivelul solului si se termina cativa metri mai sus. Turistul s-a descurcat chiar prea bine, la un moment dat ajunsese suficient de sus sa isi rupa bine posteriorul daca cumva se desprindea necontrolat de stanca. Noi restul alunecam de zor... Dam vina pe burnita fina care incepea sa pudreze stanca, si ne facem bagajele sa ne uschim spre casa.
Alegem sa ne intoarcem pe DN1A, fiind duminica seara, ne asteptam ca DN1 sa fie plin. Prindem o ploaie torentiala, careia bietul Taz ii face fata cu mandrie si cu catinelul. Ajungem seara acasa sa imbratisam matza si canapeaua pe care nu eram siguri ca le mai vedem.
A fost o experienta unica... si sincer, abia astept sa mai adaugam si altele de acest gen la buchet. Anul viitor presimt ca o sa fie anul Bucegilor, cu toate vaile alea apetisante de abrupt. Dupa ce dam in sfarsit gata Calinetul si Braul de Mijloc. Si poate si niste trasee mai usurele de catarare prin Cheile Turzii... Sunt sigura ca Arpi abia asteapta ;)

Multumiri lui Marian, pentru informatii si corectii aduse acestui text.