Profitam de alta zi neasteptat de calda sa ne incercam norocul spre Piatra Iorgovanului, un varf de peste 2000 de metri din Retezatul Mic - masivul calcaros din sudul Retezatului. Nu ne simteam in stare sa abordam cei peste 1400 m diferenta de nivel pana pe vf. Retezat, si eu si turistul eram cu raceala in pioneze, dar aveam nevoie de o mica victorie.
Parcurgem cei 40 km pana la Cantonul de Vanatoare Campusel. Drumul de acces este DN66A dinspre Petrosani - Campul lui Neag. Dinspre sud-vest, acelasi DN66A (desi exista pe harta cu acest statut dubios de drum national) este neasfaltat pe o portiune destul de mare, abia este accesibil in timpul verii in zona Cerna Sat - Lacul Iovanu, dupa care... here be dragons. Urma sa aflam cat de izolata este zona mai tarziu in timpul verii, cand am comis Cheile Corcoaiei.
Pe drum am intalnit vreo 3 masini, in rest pustiu complet, eram in mijlocul nicaieri-ului cu martorul de benzina aprins.

Deja inca din prima parte a potecii intalnim gheata. Etajele de foioase si conifere se succed oarecum nenatural intercalate - alterneaza etaje de copaci rari si lapiezuri imbracate in muschi cu portiuni de padure deasa, umbroasa si rece de molid.

Decat asa panou informativ... mai bine deloc. "Insoric"... "An prezent"... Ultimul paragraf este genial, nu imi dau seama cat de beat a fost ala care l-a scris. Probabil mai putin beat decat ala care a decis ca panoul merita sa fie si afisat la drumul mare.

Incet, castigam altitudine, si incepem sa zarim culmea Piule-Plesa spre care ne uitam cu jind la venire, in "potcoava" sa lucea un soare de ti-era mai mare dragul...

In spate se iteste din plafonul de nor culmea domoala a Oslei.
Piatra Iorgovanului e undeva in nor. Suntem nitel demobilizati, ar fi neplacut sa ajungem acolo... si sa ne frecam nitel la ochi ca nu vedem nimic mai departe de 10 metri, apoi stanga imprejur. Neplacut de-a dreptul.
Ii dam inainte la deal. Hai ca parca se arata soarele. Cu putina indulgenta, se vede chiar si un petic de cer.

Cineva a fost atat de pasionat de lapiezurile cu pricina, ca nu s-a putut abtine. Probabil de la roca aia nuda.

Ajunsi la pragul jnepenilor, vremea se schimba fulgerator. Soarele ne arde fetele, se reflecta in zapada, si abia mai vedem pe unde punem piciorul. Norul s-a mutat se pare tocmai spre Piule-Plesa, ce bine ca nu suntem acolo. Per total am fost de o mie de ori mai castigati ca am ales Piatra Iorgovanului, desi vf. Piule e liderul de inaltime al masivului (2081 m).

In dreapta noastra se adanceste prapastia unei vai glaciare - valea Gauroane.

Ajungem la o coama de calcar unde se iteste dintre jnepeni si iarba uscata un stalp de marcaj. Un sunet bizar muzical dubleaza vuietul vantului - ceva intre bucium si nai, si constatam ca stalpul de marcaj si ale sale gauri sunt responsabile de aceasta muzica a ielelor. Era o adevarata incantare sa asculti cum vantul canta practic, la flaut. Stam cateva zeci de secunde sa ne bucuram de simfonia astrala, ne gandim ca sigur, dar SIGUR e cuplat cu tunelele de sub Bucegi (da, clar, si in Parang era un chepeng si doua cosuri care cred ca erau de la bucatarii, Illuminati exista ! :p)

In golul alpin - soare cat cuprinde. Mai avem putin, un camp deschis batut de vant, pana la stancaria curatata de zapada de la baza Pietrei Iorgovanului. Dar ce vant, ne facea parasute si ne lua pe sus. Suntem complet singuri, ne insoteste un sir solitar de pasi pe rachete de zapada.

Latura sudica a Pietrei Iorgovanului pare inabordabila si lisa, insa partea nordica se lasa urcata destul de usor.

Privelistea te facea insa sa te opresti putin si sa nu te intereseze ca iti ard fata si ochii, doar sa te bucuri de ce ai obtinut. Caldari inghetate ale Retezatului Mare - spre nord, si undeva acolo in plafonul de nor era si Retezatul insusi. Nu a fost sa fie de data asta, dar mai vorbim noi :) Tot raul spre bine, daca eram acolo, eram doar cu capul in nori, intr-un mare whiteout, si atat. Se pare ca zilele astea norii nu s-au dat dusi mai sus de 2000 m, chiar si in ziua in care noi ar fi trebuit sa fim sus pe varf, vremea a fost frumoasa doar pana in jurul pranzului. Doar il vedeam de la balcon in timp ce bagam in noi pe fond de boala si stres croissante cu ciocolata, cum altfel :p

Spre vest se intind culmile complet nefamiliare ale Godeanului. Sunt atatea de descoperit, si atat de putin timp...

Intoarcerea care de obicei e o corvoada, devine iarna un bonus. De ce ? Pentru ca toata multumirea aia ca ai mai pus un varf la colectia de pe Haihui se concretizeaza in zburdat capreste prin zapada.
Daca te uiti in urma la ce brazde am lasat, zici ca trecusera pe acolo o turma de rinoceri. Bataie cu zapada, lansat in fuga spre stalpul cantator, evident aceste initiative s-au lasat cu trante si faceplant-uri. Pentru ca la un moment dat, inevitabil, te infigi in zapada pana la genunchi si impulsul initial orizontal se transforma in impuls rotator. Adica dai cu mufa de nameti.
La un moment dat ma intorc, nitel surprinsa ca eu concuram acolo de zor si nu mai venea nimeni, si il vad pe turist pravalit cat e el de lung in zapada, claie peste gramada, intr-o pozitie nenaturala de roadkill (ca la stretching-ul de dupa orele de HIIT). N-ai fi zis ca am facut 35 de ani umbra pamantului :D

Restul drumului a fost un gen de cadere mai mult sau mai putin controlata la vale. Incercam sa calcam zapada, la un moment dat m-am infipt cu asa spor incat a trebuit sa sap la radacina propriului picior sa pot iesi din nameti. La urcare mai ai sanse sa te mentii deasupra crustei de gheata, insa acum, cand caldura inmoaie straturile de zapada si la greutatea ta se mai adauga si caderea la vale, nu prea ai multe sanse.

Probabil localitatile urmatoare sunt Bercedes, Berrari si Baseratti :)