Daca zorii de ieri erau ascunsi dupa deal, cei de azi se infiripau rozalii deasupra apei si stancariei malului sarbesc al Dunarii.

Azi mai mult urma sa il chinuim pe Gruta decat sa balaurim pe picioare.
Prima escala - cheile Corcoaiei. Mare destinatie mare, pentru care mergi zeci de kilometri de drum desfundat pana treci de Cerna Sat (rimele sunt viata mea). E incredibil cati oameni traiesc practic izolati acolo, in tot satul am numarat pe degete cateva masini supravietuitoare ulitei desfundate cu pricina, cu pretentii de drum national (cunoscutd ealtfel sub numele de DN66A).

In asteptarea unui ditai traseul, ne luam noi sacii si pornim vitejeste la drum. Dupa cateva sute de metri, balustrada metalica se termina brusc. Noi ii dam inainte plini de speranta, hai ca nu se poate sa fie asta tot, traversam o zona spalata si umeda, plina de frunze si pamant alunecos. Sub noi, Corcoaia se strecoara involburata printre bolovani. Nu se compara cu abrupturile Craiului, dar nu ar fi chiar un loc in care as vrea sa ma preling de pe poteca.

Sectorul de chei e frumos, dar dezamagitor de scurt, nu are mai mult de cateva sute de metri. E foarte similar cu Canionul Banitei, o pestera deschisa prin prabusirea tavanului. Cand vezi stanca modelata parca de corpul unui sarpe gigantic, legenda te poarta spre Iovan Iorgovan - acel Hercule autohton care a invins Hidra. Si toponimul Corcoaia se pare ca deriva tot din numele lui Hercule.

Urmarim mai departe dupa balustrada rupta cateva zeci de metri potecuta alunecoasa si din ce in ce mai firava. La un moment dat decidem ca nu mai merita riscul si ne intoarcem dezamagiti la masina. Ne asteptau cuminti ceilalti 30 km - inapoi - pe drumul ala nenorocit...Baiatul si fata care luasera aceeasi plasa ca noi, si care se intorsesera la fel de mofluzi spre intrarea in chei, aleg sa mai stea la plaja pe o pajiste, ca sa simta probabil ca nu au facut drumul degeaba pana la naiba in praznic. Literalmente pana la Naiba... Cerna are un afluent in apropiere care se numeste exact asa - Naiba.

Pe versantul stang al Cernei se inalta pinii negri de Mehedinti. In spatele culmilor calcaroase se afla Crovurile, Cheile Tesnei si Foeroaga Tamnei.

Cum ziua era inca tanara, mai aveam ceva de bifat - cascada Vanturatoarea.

Este destul de usor accesibila, pe un traseu marcat CR pe malul drept al Cernei. Traseul a facut parte din vechea granita cu imperiul Habsburgic, si era parte din ruta de patrulare a granicerilor.
Poteca este destul de bine batuta. Era amiaza, intr-o zi calda, un pui de vipera se incalzea la soare in poteca. Ne ocolim reciproc, si ne continuam drumul - ceva mai atenti, ce-i drept - prin padurea inmiresmata de tei. E greu de descris cat de placut putea sa ii fie parfumul...

Dupa jumatate de ora de mers iesim la peretele impresionant al Vanturatoarei.

In planul doi se distinge si spinarea fragmentata a Varfului lui Stan.

Turistul incercand sa isi usuce tricoul. Intentia de a ii scoate toate daraverele la uscat din rucsac o fi fost una buna, dar am uitat sa i le si pun la loc...

Caderea de apa de 40 m nu apuca sa ajunga la sol... se disperseaza fantomatic, pulverizat de impactul cu stancile. Iarna aici se formeaza un cilindru de gheata parca sculptat.

Mai bine Aristotel decat Florin Salam.

Trecem pe langa zona de escalada a Peretelui Vanturatoarei, si continuam traseul spre Poiana Cicilovete. Dupa un urcus relativ pieptis prin padure, ajungem pe o platforma superba de lapiezuri.

Niste uriasi au mangaiat piatra aici si au lasat urme de degete.

Deasupra cascadei spatiul se deschide incredibil. Pe lespedea de piatra de la marginea poienii era o vatra de foc. Oare cum s-or vedea stelele de aici, noaptea, din cort, cu vuietul usurel al cascadei langa tine ?

Era un soare placut de amiaza. Ne intindem pe paturica si absorbim linistea poienii... toropeala se transforma in somn, greierii se amesteca cu sunetul apei, si iti scufunda mintea intr-un zgomot alb, placut si relaxant.

Si cum stateam noi la firul ierbii si ne incarcam bateriile de lene, se misca boschetii de la marginea poienii. Intinsa pe patura, nu imi venea sa ma deranjez, chiar daca bombaneam in sinea mea ca nu mai suntem singuri in poiana. Sunetul de pasi se apropie si imi dau seama ca la cum duduie pamantul sub ei, si la cat de linistit e cel care se apropie, nu sunt pasi de om. Ma ridic usor in ideea ca prind vreun mistret sau vreun cerb in obiectiv, insa pana sa ajung la aparat, vad ca turistul, activat si el, sare ca ars

"- E urs! URS !"

Intr-adevar, fundul blanos care se profila printre crengi, si care cauta probabil ceva de mancare, la numai 10-12 m de noi, era de urs. Ne intindem care mai de care spre saci, sa strangem tigania din poiana, si sa ne luam picioarele la spinare. Turistul isi sufla bojocii cu spor in fluierul din dotare, eu eram pregatita de scandal cu mana pe sprayul cu piper, insa cu oarece parere de rau ca am avut de ales intre spray si aparatul foto, si am ratat un cadru epic cu blanosul. Bietul animal se sperie pesemne la fel de rau de noi precum noi de el, si se face nevazut inapoi in padure. Mai zabovim nitel, ii lasam timp sa ia distanta, si apoi ne indreptam aplicand rutina "bear necessities" inapoi spre cascada, cu ochii cat cepele sa nu ne surprindem cumva reciproc cu Mos Martin in poteca. Bun loc de cort... dar parca nu ti-ai dori sa te gadile in miez de noapte un bot umed in cautare de cina... deci il cam taiem de pe lista. Asta chiar era ultimul loc in care ne-am fi gandit ca dam de el.

Doi strengari gemeni, usor tembeli, cu ochi aurii sunt bineveniti la intoarcere prin padurea locuita. Ne-au preferat pe noi unui grup galagios care tocmai urcase la cascada sa isi strige victoria. Ne escorteaza cuminti pana la masina, unde ne despartim cu greu de ei, erau tare jucausi si lipiciosi.