haihui

 

 

Pentru ca ne-am indragostit iremediabil de culmile domoale ale Leaotei toamna trecuta, si pentru ca drumul e scurt si dorul de Haihui e mare, am ales sa o revedem in straie de primavara. Iarna ne delectasem cu culmile sale de pe Piatra Dragoslavelor... de data asta am luat drumul spre Lacul Domnitei si culmea Cioara, fix vizavi de Valea Caselor si satucul linistit care o populeaza.
Satucele de pe valea Dambovitei se insira la baza stancilor cu forme nastrusnice, de uriasi impietriti de vreo zana, sau ingropati pana la gat dupa o lupta epica cu vreun Fat-Frumos. Sunt imbracate intr-un strai verde luxuriant, clima se schimba, si ploile sunt din ce in ce mai dese pana tarziu in an in ultima vreme.

 
 

Intamplator - sau nu - a inceput si rododendronul, nitel mai dezorganizat anul asta decat de obicei - ba calcandu-se pe bataturi cu brandusele, ba chiulind din zonele pe care le facuse celebre. Cine stie, poate vanam si noi ceva totusi, Leaota e unul din cei care imbraca straiul roz de primavara tarzie mai putin zgomotos si "mainstream" decat fratii sai din Bucegi sau Ciucas... suna perfect pentru niste sociopati care au petrecut prea mult timp pe santier anul asta.

Soarele e prietenul nostru in prima parte a zilei. Dar nu ne pasa prea mult, nitica apocalipsa meteo e doar sare si piper.

 
 

Din satul Dragoslavele orbecaim putin pana gasim drumul forestier spre Saua Prislop. Il parasutam pe Grutza, inghitim in sec uitandu-ne spre norul ala negru (da, fix in directia aia aveam noi treaba), si spre silueta familiara a Pietrei Dragoslavelor, scaldata in soare, vizavi de apocalipsa meteo). Cerul senin ne mai insoteste pentru scurt timp, apoi cedeaza teren norilor cenusii.

 
   
 

Insa in suflet abia s-a coborat primavara. Nu conteaza ca vizavi, pe Cioara tuna si fulgera cu furie. Noi aveam ochi doar pentru florile nenumarate, multicolore. pentru urzicile proaspete din jurul damburilor si casutelor de lemn in ruina, pentru felinarele galbene ale papadiilor si minusculele flori de cimbrisor parfumat. Pasii tai declanseaza o bula de tacere in marea de greieri cantatori, care apoi isi reiau serenadele pe masura ce te indepartezi inapoi spre poteca.

 
   
 

O lumina calda se strecoara pe sub norii imbufnati - contrastul e unul perfect, demn de penelul lui Rembrandt.

 
 

Pe marginea drumului gasim fragute proaspat coapte. Iar printre brazii imensi care strajuiesc padurea chinuita a Leaotei (se taie masiv din padure, inclusiv din zona protejata, dupa cum aflaseram cu inima franta anul trecut) zaresc la limita rezolutiei cromatice palcuri intregi de roz pe versantul Cioarei. Nici nu speram sa ma intalnesc maria-sa, Roz-dendronul, dar e un bonus binevenit, si decidem sa mergem mai departe in ciuda tunetelor pe care le simteam si cu plamanii. In definitiv noi aveam raza noastra de soare, si ziua era perfecta.

Un grup de vreo 4 biciclisti coboara in graba de pe culme, in timp ce noi ne uitam nedumeriti spre ei.
" - Urs ? :D
- Nu, voiam sa mergem spre Leaota, dar e nasol rau sus, da cu traznete, nu e de mers."

Plini de zen, ne uitam zambind unul la altul si ne zicem ca pana ajungem noi, taman bine se face nevazuta urgia, n-are cum sa dureze. Asa e primavara, cu capricii.

 
   
   
 

Dupa o ora si jumatate scoatem capul in golul alpin de pe Albescu. Razele noastre de imprumut se terminasera pesemne, si ne-am ales chiar cu cateva picaturi firave de ploaie, care insa n-au durat suficient sa scobim in rucsaci dupa mantalele de ploaie.

 
   
 

Ochiurile de apa de pe Albescu reflecta cenusiul norilor, apa lor e intunecata si tulbure, dar linistea e perfecta. Dupa lacul Domnitei, in causul pajistilor se mai strang primavara cateva causuri de apa, care nu supravietuiesc verii - nu sunt lacuri in toata puterea cuvantului.
Inca niciun om.
Iarba moale te trage la somn, picioarele iti sunt pacalite de smocurile uriase ca de nisipuri miscatoare. Toamna, Leaota e ca un desert fluid, auriu.

 
 

Ba chiar am scobit dupa singurul pranz care mai ramasese prin casa de luat la purtator. Nici de curatenie, nici de cumparaturi nu am mai avut timp in ultimele luni de alergatura intre job si santier, insa stocul de ursi acri si cel de conserve pentru cort ramasese neatins. Asa ca am luat doua furculite, cativa castraveti murati sa ne tihneasca ciolanul cu fasole, si mi-am surprins jumatatea cu un pranz in toata regula impachetat in fix 5 minute dimineata, inainte de a pleca.

 
   
 

Ne ridicam ingreunati de pranz si lene, si punem cap-compas spre straiul roz de vizavi si potecuta ce serpuieste domol pe coama dealului-aproape-munte. Nu inteleg ce face furtuna aia epica, si cum de ne cruta.

 
 

Inca un scurt petic de padure inmiresmata, si iesim din nou la lumina. In spate vedem mai clar causurile de iarba ale Albescului - vezi doar plapuma de iarba ce ii imbraca perfect formele. Gasim cu privirea si cladirea noua a stanii, pe o potecuta derivata la est de lacuri - in caz ca va fi nevoie, stim ca ne poate fi un bun si trainic adapost.

 
   
 

Inspre nord se zaresc si cheile Ghimbavului. Si o raza jucausa, care nu se stie ce a pierdut pe aici. Iezerul e pierdut intr-o perdea de apa, la fel si unele zone din Bucegi, iar silueta familiara de dragon adormit a Craiului se intrevede lipsita de detaliu. Atmosfera asta de furtuna nehotarata are un farmec extraordinar, nu stii ce iti rezerva urmatoarele 15 minute, si e minunat asa.

 
   
   
   
   
 

Soarele e darnic azi cu plimbareala noastra. Parca nu erau de ajuns minunile astea roz, presarate cu marinimie peste tot, printre ienuperi si tufe de afin. Inca nu sunt inflorite complet, insa sunt superbe. La anul tare as vrea sa ma intalnesc cu rozul de iunie pe Muchia Dragusului...

 
   
   
   
   
   
   
 

Nu te mai saturi sa respiri aici. Gasesti un univers intreg, de la stanca argintie, presarata cu mica, la smocuri de iarba vesteda sau verde, la tufe inflorite, la valuri de ienupar, de la furtuna la soare, de la vant domol si jucaus la pale iernatice care vor sa te sufle departe ca pe o frunza...

 
     
     
   
   
 

In zare respira o padure batrana de brazi, si dincolo de ea se inalta abruptul vestic al Bucegilor cu peretele inconfundabil al Gutanului si Batranei. Vantul picteaza neglijent cu nori de toate felurile, precum faceam si noi cand eram copii patand cu pic un fond albastru de cerneala. Unele ghemotoace de vata raman intepenite intre dealuri, iar Vaile Craiului sunt inca desenate cu zapada.

 
   
   
 

Pietre de argint.

 
   
 

Schelete albe.

 
   
   
 

Dumbrava minunata

 
   
 

Turistul mai are putin si ma dezlipeste cu ranga de pozat. "Si asta, si aia, si smocul ala de iarba, si raza aia de lumina, da' stai - unde ne grabim, de-asta n-am acasa...", si pasii ne dau rateuri strategic spre stana de pe Albescu.
La stana se ajunge pe o derivatie a potecii dintre Albescu si Cioara. Venind dinspre Albescu, e usor de ratat (cumva in stanga si in josul potecii) - noi am zarit-o cand eram deja in urcare spre Cioara.

 
   
   
 

Strajerii.

 
 

 
 

 

Iat-o - un adapost in stare buna, solid, cu multe locuri.

Ploicica ce ne-a dat tarcoale toata ziua ne mai si prinde, dar nu e foarte grav, si preferam sa o luam totusi la picior prin iarba uda. Picioarele ni se uda instant, mai rau decat pe ploaie serioasa. E placut si cald afara, sub manta nu te intereseaza prea mult, iar bocancii de vara se usuca la fel de usor precum se si uda. Iar padurea proaspata dupa ploaie are o aroma...

 
 

 

 
   
   
 

De niciunde iese soarele. Dupa 5-6 ore de succesiune haotica de anotimpuri nehotarate, ne intoarcem la Grutza cu sufletul plin, dar inca flamanzi.
Vara e abia la inceput.

 
   
   
   
 

Din fauna celesta a zbuciumatului iunie: intr-un singur cadru un cumulonimbus cu substanta pe care se proiecteaza portocaliu apusul, langa el niste cirrus cenusii, si cativa pui de nori lenticulari.