Daca tot se intampla Turistul prin Brasov cu niste treaba, nu strica sa trag nitel de lesa, spre o tura mai linistita. Eram curiosi cum sunt vecinii mai domoli ai Bucegilor - muntii Leaota.
Vara se indeparteaza, dar culorile ei mai intarzie putin. Un rasarit cald ne intampina aproape de intrarea in Ploiesti. La fel si niste caini teritoriali care se grabesc sa cerceteze cine tulbura ciorile de pe camp la orele foarte mici ale diminetii. La 9:30 trebuia sa fim in Brasov.

Am un obicei prost. Intind mana la caini care ma latra. Probabil o sa raman odata fara degete...

... dar nu azi :) Catelul latrator se transforma intr-un cersetor afectuos de mare succes.

Un Soare zgarcit isi arata mutra doar pentru Bai...

... nu si pentru majoritatea Bucegilor. Doar spre Piatra Arsa ajunge o raza ratacita, in rest - norii gonesc dupa vantul tomnatec.

Ajunsi in Brasov, Turistul ma deporteaza pe undeva pe langa centru si se duce la clientii lui, pe o strada-fantoma care nu era chiar unde se astepta. E destul de frig, dar frigul imbie la miscare. E vineri dimineata si centrul e aproape pustiu. Incerc cam fara succes sa intru in modul de explorare urbana, dar constat ca modul asta cam lipseste din acest model fabricatie '81... Haladuiesc o vreme pe stradute, dau iama intr-un magazin de pielarie si unul de decoratiuni unde ochesc niste sticlarie pentru terrarii (n-am facut inca nimic cu ele, zac pe birou, da' erau prea faine sa le las acolo).
In Piata Sfatului de desfasoara o expozitie de banda desenata cu tematica istorica - de la povesti din timpul lui Cuza la luptele de la Marasti/Marasesti/Oituz si revolta din noiembrie '89 pornita de muncitorii de la Steagul Rosu si Hidromecanica. Interesante plansele, la fel si omul pasionat de istorie de langa ele care dadea cu placere explicatii celor interesati.

Zidurile cenusii-galbui cu porti ferecate si sculpturile afumate ale Bisericii Negre vegheaza peste Piata Sfatului. Statuile reci sunt parca incastrate in osuare, niste cochilii inexpresive care parca pandesc sa iti dea o lectie, si in care citesti lipsa de compasiune. Nu mai am deloc rabdare cu cultura religioasa de orice fel, imi provoaca o reactie aproape viscerala si nu mai pot savura valoarea estetica a acestor lucrari - Biserica Neagra fiind de altfel o cladire gotica frumoasa din secolele XIV-XV.

Poarta Ecaterinei.

In timpul stapanirii saxone a Transilvaniei, romanilor si bulgarilor nu le era permisa detinerea de proprietati in interiorul orasului. Asa ca au ramas in afara zidurilor, in Şcheii Brasovului ( "şchei" reprezinta denumirea veche pentru slavi sau crestinii de rit slav/ortodox). Desi cartierul Şcheilor se pare ca e de origine romaneasca (asezarea numita Catun precede cetatea medievala a Brasovului), dupa venirea in numar mare a bulgarilor care au lucrat la construirea Bisericii Negre denumirea sa a pastrat in istorie conotatia slava.
Poarta Ecaterinei (construita in jur de 1529 de Ghilda Croitorilor) a fost unicul punct nordic de acces spre cetate prin care le era permis tranzitul locuitorilor din Şcheii Brasovului. Poarta Şcheilor i-a luat locul la 1828 pentru a face fata traficului crescut, iar Poarta Ecaterinei a fost inchisa. A supravietuit intre timp unor incendii (1689, 1759), si unui cutremur major in 1738. Cele patru turle sunt semnul autonomiei jurisdictionale a orasului, care avea inclusiv autoritatea de a aplica pedeapsa cu moartea ("ius gladii" - "dreptul sabiei").

Poarta Şcheilor.

Apoi ma trage ata spre Tampa...

Prima captura e un ticlean (Sitta europaea).

Ceata lui pitigoi
Trece mandra prin zavoi...

Burtica lui verde-galbui se distinge cu greu dintre frunzele galbene, si e la fel de greu de tinut in focus :)
Am invatat cu totii poezia cand am fost mici, dar am stiut cum arata un pitigoi abia zeci de ani mai tarziu. Nici nu ne dam seama cat de deconectati de natura suntem, in custile noastre de beton cu cate o fereastra la care tragem draperiile sa nu intre prea mult soare - dar deprimati de la lipsa lui - alergizati de la faptul ca respiram prea putin pamant, prea putin polen.

Doua veverite demente se alearga in jurul unui copac. Nu imi dau seama daca e vorba de joaca sau scandal, dar pare ca se distreaza. Sunt incredibil de rapide, dupa cateva minute de ture concentrice una din ele coboara in frunzis si scobeste dupa niste ghinde sau jir. Cand gaseste ce isi doreste trece ca bidiviul lui Fat-Frumos pe trunchiul prabusit de deasupra capului meu, in cateva salturi mari, cu codita zburlita. Sunt tare simpatice crizatele astea mici.

Iau la intamplare poteca BA, traseul intitulat "Fluturi si Flori". Eram pantofarul desavarsit, in cizme in loc de bocanci, dar tot scurtez nitel drumul oficial pe potecutele presarate cu stancarie ale Tampei.

Se intrevad ruinele zidului sudic al Cetatii Brasovia.

Zona Tampei a fost locuita inca din vremea dacilor. Ordinul Cavalerilor Teutoni a primit in 1211 de la regele Ungariei cu titlu de donatie pamanturi in Tara Barsei (teritoriul situat intre raurile Timis, Prejmer si Barsa pana la confluenta cu Oltul) cu scopul de a proteja regatul impotriva invaziilor cumane. In actul initial de donatie, zona figura drept "desarta si nelocuita", insa ulterior sunt mentionate "targurile libere" si "vamile targurilor din acel tinut". Atat in Bula papala care a aprobat actul, cat si in alte izvoare istorice, e confirmata insa existenta unei populatii locale. La scurt timp teutonii s-au razvratit impotriva regelui maghiar si au incercat sa intre sub suzeranitatea Papei, lucru care a dus la expulzarea lor in 1225 din Tara Barsei... insa cetatile lor si cultura germanica pe care au adus-o cu sine au ramas.

Chiar daca pamantul nu era pustiu, istoria medievala a Transilvaniei a inceput cu colonizarea saxona. Cele sapte cetati - pentru ca numele saxon al Transilvaniei este "Siebenburgen" - Bistrita (Nösen/Bistritz), Sibiu (Hermannstadt), Cluj-Napoca (Klausenburg), Brasov (Kronstadt), Medias (Mediasch), Sebes (Mühlbach), Sighisoara (Schässburg), si alaturi de ele - Resita, Orastie, Cisnadie, Rasnov - au fost initial fortificatii menite sa protejeze vestul de invaziile otomane. Pe de alta parte, colonistii saxoni proveniti din Valea Rinului, Bavaria, Turingia, au venit in cautare de resurse si au adus cu sine si metodele lor de exploatare. Asa se explica dezvoltarea miniera si industriala a unora din orase, sau cea comerciala si pe bresle a altora.

Cetatea Brasoviei era deservita de locuitorii asezarii Cătun, de care era legata prin Drumul Cavalerilor. E mentionata ca refugiu inca de pe vremea invaziei mongole din 1241. In perioada lor de maxima expansiune, mongolii au ocupat un teritoriu urias - situat intre Japonia si teritoriile rusilor kievani din zona Baltica - imperiu care s-a dezmembrat apoi la moartea hanului Genghis.
Mircea cel Batran si-a adapostit aici familia in timpul razboiului cu turcii din 1395. Cetatea a ramas inexpugnabila pana in 1455... cand a fost demolata din ordinul lui Iancu de Hunedoara, care a conchis ca era prea degradata si dificil de intretinut.

Vedere spre Şcheii Brasovului.

Biserica Sf. Nicolae, langa ea se afla si prima scoala romaneasca.

Biserica Neagra.

Muzeul de istorie.

Mozaic de acoperisuri - case care te privesc prin lucarne.

" - Papuse, singurica-singurica?"
...
" - Ai un minut sa vorbim despre Domnul si Mantuitorul nostru Isus Hristos ?"
...
" - Indrazneste sa crezi in Romania !"
...
" - Am un voucher de reducere pentru tine la un salon de masaj tailandez..."
...

Tot vrajeala ieftina se cheama.

A doua zi luam drumul forestier de pe valea Brateiului pana la cabana Bratei si apoi ii dam in sus spre varful Leaota pe vechiul marcaj CR. E destul de frig si cerul e inchis, pe ici pe colo mai avem noroc de cate o raza. Ne incalzim destul de repede la deal... nu aveam mult de urcat, doar vreo 900 m, de la cei aproape 1200 ai cabanei pana la 2133 ai varfului.

Padurea miroase fenomenal. E batrana si pe alocuri afectata de fungi sau insecte, cu multe trunchiuri prabusite. Pe poteca sunt insa crengute proaspete de brad, cineva tocmai a carat la vale un cadavru. Tristetea exploatarilor forestiere se imbina intr-un mod destul de dureros cu padurea asta minunata.

Doi copaci stau imbratisati cu speranta desarta... ca ii vor cruta drujbele. La cum avanseaza defrisarile insa in zona Mitarca nu au foarte multe sanse. Defrisarile nu par sa aiba drept tinte peticele bolnave sau sa urmareasca intinerirea padurii, ci mai degraba lemnul cu valoare economica mare.

Ciocanitoarea de munte (Picoides tridactylus) - dupa cipilica galbena - mascul. Nu m-au ajutat skillurile de un cadru mai bun :) Dar tot fascinanta e incapatanarea cu care lovea lemnul in cautarea pranzului.
Pentru ca sunt niste mici bormasini cu percutie, creierul lor e supus unor acceleratii instantanee foarte mari, de pana la 1500 G. Da, pare impresionanta cifra, insa am gasit-o in mai multe surse. Ca idee, pe la 6 G omului neantrenat i se cam stinge lumina prin rollercoastere. Pilotii de avion functioneaza pe la 10-15 G, supravietuitorii unor accidente auto pot suporta pe perioada foarte scurta a impactului pana la 100 G (deja intre 80-100 G vorbim de contuzii serioase). Sunt interesante experimentele lui John Stapp legate de toleranta la acceleratie a omului, cifra maxima de 46,2 G a fost atinsa in 1954, cu harnasament compresiv si pozitionare adecvata.
Ciocanitorile au un comportament de hranire complex, si au creiere mai mari decat cele migratoare, spre exemplu. Insa in valoare absoluta, masa creierului lor este mica, si inertia este proportional mai mica. Numai luand in calcul acest parametru rezulta o toleranta de 14-17 ori mai mare la impact, comparativ cu creierul uman. De diferenta de la 600 G la 1500 G se ocupa mai multi factori.
Craniul spongios este foarte strans mulat pe forma creierului si chiar daca meningele are tot 3 straturi nu mai exista spatiile care la mamifere sunt umplute de lichid cefalo-rahidian, chiar si ventriculii sunt redusi la niste simple fante. Creierul este foarte regulat ca forma, nu are poli sau tuberculi care proemina si care pot fi lezati preferential, iar structura sa este preponderent columnara - functioneaza mai degraba pe nuclei de celule interconectate, si nu pe straturi corticale concentrice, cu giri si fisuri. Datorita pozitionarii si formei creierului, impactul cu craniul se produce pe o suprafata mai mare decat s-ar produce la om. Ochii sunt protejati si tinuti la locul lor de pleoape in timpul ciocanitului - prin reflexul rapid de clipire.
Aparatul muscular al gatului si aparatul hioid (cel care include si limba dubioasa a ciocanitorilor) amortizeaza si deflecteaza spre corp disiparea energiei rezultate. Limba ciocanitorii pleaca din osul hioid (undeva la baza mandibulei) spre anterior, iar muschii si ligamentele osului hioid ocolesc craniul prin spate, ajung deasupra orbitelor, trec prin nara dreapta, apoi se insera pe osul maxilar. Cu cresterea in varsta a ciocanitorii creste si dimensiunea aparatului hioid (ceva mai multe informatii aici), crescand implicit si capacitatea de protruzie a limbii, care ii asigura hrana "pescuind" chestii gustoase din scoarta copacilor.

Niste articole interesante, aici, aici, aici.

Iesim la lumina intr-o iarba urieseasca, batuta de vantul ce anunta iarna. Smocurile imense de iarba mascheaza nivelul real al solului si te fac sa ai o cadenta de mers cel putin ciudata, daca nu absenta cu desavarsire.

Abruptul vestic al Bucegilor - Batrana si Gutanul.

O stana pe piciorul Rateiului.

Telecabina Hotel Pestera - Babele si platoul Piatra Arsa pe care ajunge Transbucegiul.

Ocolim varful Ratei pe vest sa evitam vantul rece care batea pe creasta. Putin impropriu spus "creasta"; muntii Leaota sunt niste munti molcomi, pastorali, iar creasta lor principala care in primele luni ale verii se umple de rododendron, e de fapt o coama mai mare de deal. Doar undeva intre Leaota si Mitarca sunt parasutate cateva stanci razlete.

Astia doi ar putea da oricui lectii de cersit. Nu sunt insa la fel de lipiciosi precum ceata vesela din Iezer, sau Neghinita din Buila.

"... ti se face sooooomn.... din ce in ce mai sooooomn...."

O privire inapoi spre cariera de piatra si in stanga in plan secund, platoul Piatra Arsa.

Fuioare de nori acopera aproape complet crestele Bucegilor.

Craiul e ceva mai vesel insa. Dupa varful Leaota coboram spre Mitarca, si apoi pe piciorul Jugureanului pana inapoi in drumul forestier. Sau cel putin asta era planul.

Microcosmos.

E trista, foarte trista privelistea versantilor despaduriti. Se taie fara mila, discernamant si scrupule aici, desi custodele ariei protejate inca din 2008 e insasi fundatia Conservation Carpathia. Asa se intampla cand crezi ca niste unii vor veni sa iti salveze comorile de tine insuti, nimeni nu e interesat de nimic altceva decat profit.

Se taie inclusiv pe versantii de deasupra drumurilor forestiere. Si parca iti doresti intr-un acces de furie sa se prabuseasca dealul ala pe care nu il mai tin in loc copacii omorati, si sa inghita drumuri, camioane si taietori. Da, nu sunt ipocrita, cumpar produse de lemn, insa consumul a devenit iresponsabil, la fel si exportul de materie prima ieftina spre tarile mai "destepte" care stiu sa isi protejeze padurile - si implicit fauna care traieste in casa padurii. Oricand se va gasi cate un fraier care sa decida ca pentru un ciubuc bine plasat e dispus sa vanda viitorul unor generatii intregi, si aici statul roman esueaza inca o data cu brio - corupt pana in maduva oaselor, nu are cum sa se protejeze de coruptibilitatea indivizilor. Regenerarea unei paduri dureaza zeci de ani. Taierea unui arbore dureaza cateva minute.

Spre Mitarca.

Ca sa nu ne plangem ca nu am avut parte de soare, o lumina blanda apare la asfintit. Insotitoarea noastra pletoasa se tolaneste dupa un bolovan, cu o mutra fericita si lenesa. N-am vazut catel mai zambitor.

Brusc peisajul capata culoare, in sfarsit lumina si cer, nu ne mai saturam de azur si nori pufosi. Chiar si Bucegii se inveselesc nitel.

Golul alpin se termina in padurea batrana de molid.
La o privire mai atenta, acesti molizi imensi nu sunt niste simpli molizi, cred ca e prima oara cand vad un copac alcatuit din mai multe trunchiuri. Probabil acesti "frati de con" au considerat ca e mai profitabil sa creasca cooperativ decat izolat.
Un timp potecuta e destul de clara, cu marcaj forestier, insa o pierdem la un moment dat, peste cetina tasata care facea improbabila citirea urmelor. Si da-i in jos, peste busteni cazuti, prin zmeurisuri uscate, si trunchiuri prabusite. Unii din noi au probleme cu verticala, mai ales cand dau de trunchiuri ude pe care n-ai neam de aderenta nici cu mama Vibram-ului. E de departe cea mai crunta boschetareala din anul asta.

Iesim victoriosi inapoi la drumul forestier de pe valea Brateiului.

Un paianjen camuflat aproape perfect in noroi... cu exceptia micilor puncte cu un luciu metalic de pe spate.
In loc sa avem rabdare sa trecem raul pe unde se poate, ne muram bine de tot picioarele prin apa, partial accidental, partial voluntar. Dupa ce Turistul cade in apa in incercarea de a o trece, am zis ca nici n-are rost sa incerc sa raman cu picioarele uscate. O ora de clipoceala in bocanci n-a omorat pe nimeni, chiar daca sunt doar cateva grade afara.

Valea Plangerii de pe Bratei...

Una din portiunile defrisate care se furiseaza dincolo de liziera. De obicei marginea padurii ramane intacta, iar defrisarile se produc dincolo de prima linie de copaci, le poti vedea pe instantele succesive din hartile de Google Maps, cum se extind ca niste cancere.

Grutza rocks ! Macar molizii nostri din curte sunt in siguranta, am adoptat 9, si acum aducem noi la ei cate o bucata de munte.