Pentru ca vremea indaratnica ne-a tinut cateva saptamani in spatele perdelelor, desi aveam planificata o iesire in Ceahlau fix saptamana urmatoare, ne mana de la spate sambata seara dorul de duca. Astfel, duminica la 3:30 faceam deja ochi, indesam un bagaj sumar in rucsaci, si dusi eram, sa ne luam portia de Toamna in Cozia.

Dimineata ne intampina cu niste frumosi nori lenticulari. Cu putina imaginatie vedeai forma lui Enterprise pe cer, undeva prin Valcea, deasupra Builei-Vanturarita.
Contrar obiceiului, in loc sa continuam pe binecunoscutul drum spre Sibiu, o luam la dreapta spre Pausa. Lasam in urma familiarul defileu al Oltului, cativa kilometri mai tarziu parasim asfaltul si trecem pe sfantul drum forestier - neasteptat de denivelat, chiar si pentru suspensiile lui Grutza.

Pe masura ce inaintam in padure si castigam putina altitudine, parca trecem dintr-un anotimp in altul. In sat copacii erau inca surprinzator de verzi, insa toamna incepea sa se astearna peste ei, peste dealuri si stanci. Verdele ramane in urma, si e inlocuit de galben si roscat-ruginiu. E incredibil de cald pentru mijlocul lui octombrie.

Nu imi dau seama exact pe cine vrea sa goneasca acest copac, cu armura lui de scanduri si cuie. Silueta lui aminteste de doi siamezi imbratisati, care vegheaza atent pe buza dealului, cu fata spre rasarit. Pamantul e prafos, norii s-au scuturat zdravan in ultimele weekenduri, iar cerul e perfect senin.
Prin cotloanele de stancarie, se inghesuie si cladirile manastirii Stanisoara, unde deja se adunasera cativa amatori de cult. Releul de pe Cozia se iteste - parca prea antropic pentru gustul nostru - din crestetul muntelui.

Depasim domeniile manastirii, si intram in padure printr-o pajiste presarata cu frunze colorate. Ajungem inntr-un sfert de ora la un refugiu improvizat, o cosmelie de lemn prin ai carei pereti stirbi zambeste soarele.

Padurea de fag e linistita si solara. Ne miscam agale la deal, lenesi, doar nu ne grabea nimeni. Plus ca iti cam iesi din forma daca nu te misti in fiecare zi si incremenesti la un birou.

Dupa o ora si jumatate se lumineaza lucrurile si ajungem la un punct de belvedere. Stejarii si fagii lasa loc unei enclave de pini, ce se incapataneaza sa se agate de o bucata de stanca veche si erodata.

Unii chiar le au cu cataratul in opozitie si reusesc sa se mentina aproape perpendiculari pe perete.

Turistul la incarcat :)

Pe masura ce urcam, auriul devine omniprezent, verdele dispare aproape complet.
Ceea ce declanseaza coloritul copacilor toamna este variatia circadiana, si este de fapt un fenomen de crestere: prolifereaza celulele din stratul de abscizie de la baza frunzelor si blocheaza ca un dop fluxul de nutrienti prin nervuri. Privata de energie, frunza isi pierde treptat clorofila, si raman in urma alti pigmenti - xantofilina galbena, carotenoizii portocalii, antocianinele vinetiu-roscate, si la final, taninii maronii. Au fost acolo dintotdeauna, insa clorofila i-a acoperit.
Temperatura are si ea un rol de jucat, insa nu este factorul declansator al eliminarii frunzelor din sistem. Daca zilele sunt insorite, clorofila se degradeaza mai usor, si apare magia. Insa inghetul degradeaza antocianinele, si adio rosu din paleta. Daca umiditatea e suficienta, planta are inca destula materie prima sa isi permita o abscizie lenta care mentine inca frunzele atasate.

Se pare ca tot acest spectacol cromatic isi are radacinile intr-un mecanism de co-evolutie. Adica produc frunze viu colorate, cu cheltuiala de energie, copacii sanatosi care pot rezista invaziei insectelor daunatoare, si isi semnaleaza fitness-ul evolutiv prin culoare. Astfel insectele respective evita instinctiv "prada" prea viu colorata, iar indivizii capabili de acest efort energetic sunt crutati de daunatori.

Cand ridici privirea, te trezesti captiv intr-un tablou rusesc de secol XIX.

Complementaritate ca la carte intre cerul albastru si culorile calde telurice.

La pas de joaca prin frunze.

Ca de obicei cand sunt cu ochiul pe cate o scoarta de copac sau o frunza amarata, se intampla ceva in jur. O veverita enorma, de nu stiam exact daca e veverita sau vulpe, isi etaleaza minunatie de coada roscata la cateva zeci de metri de noi. Nu parea foarte stresata... dar nu am reusit sa o prind in poze.

Iesim la lumina, la o priveliste de vis. Padurea se intinde ca o plapuma peste dealuri, culorile astea superbe vor dispare in cateva saptamani si vor lasa locul crengilor desfrunzite si zapezilor, in asteptarea primaverii.

Cativa pini singuratici fac nota discordanta de la conturul molcom, linistitor al dealurilor - cocotati pe niste turnuri de calcar.

Si cand gasesti un bolovan de pe care iti poti balangani picioarele in gol, privind haul in ochi, lumea ta e completa :)

Ne dezlipim cu greu de locul de belvedere, si ajungem in bataia unui vant taios, pe ultima panta inainte de platoul cabanei. Marea de iarba aproape uscata se unduieste deasupra pamantului. Cativa brazi uscati si asimetrici stau marturie a faptului ca aici, vantul e la el acasa.

Ultimul mohican al verii.

Aruncam o privire inapoi, spre padurea prin care urcasem - adica spre NV. Tot lantul Fagarasilor e vizibil, cu formele usor de recunoscut ale Negoiului, si varful geaman Lespezi-Cornul Caltunului in vest, pana la spinarea in forma de trapez a culmii Vistea-Moldoveanu in est. Prin Portita Vistei se strecoara un nor familiar... Negoiu insa e intr-o dispozitie suspect de buna.

Spre sud, Oltul si cu meandrele sale de campie.

Varful Bulzului - 1560 m.

Coltii Foarfecii. Un traseu simpatic de catarare ii strabate.

Vedere spre Buila Vanturarita.

E mica lumea ! La cabana dam de Serban, un fost coleg de la Gameloft care acum lucreaza freelance, si isi savura probabil libertatea pe coclauri :) Skillurile mele sociale sunt varza, dar cu atat mai varza cand vad si mâţe mici la buchet, pravalite la soare, se rupe filmul instant si ma apuc compulsiv sa le smotocesc. De lene, erau moi ca plastilina; una singura era cat de cat prezenta, asta mica cu fata de Joker, celelalte doua mici putori zaceau claie peste gramada la soare. Probabil ala micu negru juca rolul de acumulator termic sau perna pentru dungatul portocaliu.

In 10 minute de la cabana esti pe Ciuha Mare, la cei 1668 m. Releul de aici antropizeaza prea mult pentru gustul nostru locul... Un mesaj despre Dumnezeu si Zamolxieni troneaza sub o cruce urata, metalica. De unde oare impulsul asta de nestapanit de a infige cate un releu de ProhodFM pe orice varf de stanca ? Poate de aia se prinde asa bine TrinitasFM prin toate coclaurile prin care te juri ca n-ai cum sa ai semnal radio...

Tufe colorate de afine.

La intoarcere am ales sa facem un circuit cu o parte din Muchia Turneanu. Urma sa ne despartim de ea langa refugiu, si sa urmam poteca spre Poarta Stanisoarei, si inapoi spre manastire si spre Gruta.

Acoperisul refugiului se ghiceste printre tufe. Curand intram din nou in padure... cea mai frumoasa si mai solara padure pe care am vazut-o vreodata. Probabil si soarele jos de dupa-amiaza avea ceva de a face cu asta, insa era pur si simplu magica.

Este perioada boncanitului cerbilor- o capra neagra ne aduce aminte. Trece pe langa noi, pe coama dealului, la o distanta surprinzator de mica, si scoate un sunet gutural, caracteristic, de am simtit nevoia sa ma uit peste umar sa ma conving ca ea il scosese. Dupa ce ne marcheaza drept inofensivi, trece mai departe impreturbabila in rondul de zi.

Uneori, fagii astia par sa aiba ochi.

La radacina unui mesteacan imi atrage privirea un felinar mov. Branduse de toamna ! E prima data cand vad asa ceva ! Ridic privirea si gasesc un palc intreg imprastiat pe tapsanul din fata mea, ba chiar si cateva langa poteca, pe care creierul meu le ignorase initial, neintelegand ce cauta o bucata de primavara acolo.

Brandusele de toamna, desi seamana mult cu Crocus-ul de primavara (din care se extrage sofranul), fac parte din genul Colchicum. Colchicina este un imunosupresor folosit in tratamentul gutei si al bolilor autoimune. In doze mari, fiind un inhibitor al mitozei, afecteaza toate organele cu turn-over rapid din organism - maduva osoasa (anemie, trombocitopenie), ficat, rinichi; afecteaza de asemenea nervii si muschii, si poate da inclusiv simptome pe sistemul nervos central (convulsii, coma). O plantuta mica si fragila...

Parasim traseul pe Muchia Turneanu si ne intoarcem spre Stanisoara. Un copac totemic isi indreapta bratele spre cer. Dincoace, mai terestru, gasim intr-o grota populata de icoane si candele, un mesaj inveninat legat de o galceava jenant de lumeasca... Nici macar n-am retinut despre ce era vorba, ceva cu o galceava intr-un sinod asupra unei chestiuni cruciale - un text tradus, rastalmacit si abuzat in toate felurile in ultimele mii de ani - si eram indemnati, noi, drumetii, "sa luam aminte" si sa nu participam la erezie. Furtuna derizorie intr-un pahar cu apa...
Uneori speri ca pamantul asta sa se scuture de tot veninul pe care il generam. Secole mai tarziu, radacinile astea vor creste, si vor macina impaciuitor chiar si piatra in care zacea acel mesaj.

A fost unul din acele trasee in care drumul a fost mai important decat telul in sine. Cam... ca in viata :) Nu vom uita prea curand padurea aurie, campul de iarba batuta de vant, capra neagra vociferand teritoriala pe un varf de deal luminat, grupul de matze care se incalzeau la soare, si silueta iernatica a Fagarasilor, deja ninsi. Va veni curand iarna pe creste... dar mai are putin de asteptat. Saptamana viitoare mai avem cateva zile colorate de toamna prin Ceahlau.