Rododendronul de Museteica ne-a deschis doar apetitul pentru mai mult. Cum in iarna nu am reusit sa ajungem la Hornul Malaiesti, ne-am mobilizat iar la sfarsit de saptamana pentru un traseu prin Bucegi.
Cum am decis sa il facem totusi duminica, era pacat sa ramana sambata pustie, asa ca am umplut-o cu niste pesteri si o plimbarica de incalzire prin padure, in apropiere de Rasnov.

De pe DN73A ne intampina ca de obicei Sanatoriul de Nevroze :D Pica bine, avand in vedere ca cu o seara inainte cam cedaseram nervos si o pusesem de un scandal cu autorii unor puradei urlatori, in care se umflase tarata ca isi permisese altcineva sa strige la copiii lor sa nu se mai comporte ca niste vandali. Beneficiile traiului in comun... Suna din ce in ce mai bine un loc calm cu verdeata, si asta aveam si de gand sa cautam - un loc linistit si izolat in care sa fim lasati in pace, fara telefoane, fara aglomeratie.

Deocamdata la pensiune e liniste, pe camp se aud greieri si toate cele 3 grupe de munti care inconjoara depresiunea Brasovului (Bucegii, Postavaru - Piatra Mare si Piatra Craiului) poarta fiecare cate o caciula de nori. Suntem si aproape de Cheile Rasnoavei, dar pentru ca le mai vazusem in trecut, avem de ales ori sa gasim o poiana linistita, sa trantim o patura pe ea si sa dormim... ori sa luam pantofii de apa si sa ne innamolim nitel in niste pesteri. Cum, sa stam noi linistiti, sa pierdem o zi de balaureala ?! Evident, am ales a doua varianta :)

Prima pe lista era pestera Valea Cetatii, aflata la 500 m de drumul care trece pe langa Cetatea Rasnovului si urca spre Brasov. La Cetatea Rasnov e viermuiala mare, autocare oprite claie peste gramada. Ne bucuram ca nu incolo avem treaba, nu stiam cum sa ne caram mai repede. Oprim cateva sute de metri mai incolo, unde exista si un indicator cu Pestera Valea Cetatii.

Descoperita in jurul anului 1949, cand o explozie hidraulica a derocat natural intrarea (inainte foarte ingusta), are o dezvoltare totala de 958 m, si a fost amenajata si inchisa cu o poarta metalica. Accesibila publicului este doar sala mare si, desi imi pare rau ca nu am putut sa ii explorez toate cotloanele, inteleg de ce a fost inchisa... Mereu se vor gasi bizoni care sa redecoreze pestera in plus - cu gunoaie si chestiuni de maxima importanta scrise pe pereti (de cele mai multe ori numele propriu, nu au ajuns inca la propozitii si fraze complexe) sau in minus - smulgand bucati din ea. Singura amprenta pe care o lasa unii in urma e vandalismul...

Nu mai vazusem demult o padure de foioase, uitasem cat de maiestuosi sunt copacii inalti, cu trunchiuri lungi, elegante, precum coloanele unei catedrale. Nu am insa timp sa ma bucur de ea, poteca e larga ca un bulevard, si se umple de valuri intregi de copii veniti in excursie.

Nu stiu prin ce fenomen, grupul in care intram in pestera e destul de mic. Ghida povesteste pe o voce monotona (doar face asta toata ziua, e de inteles) cum a fost descoperita pestera, ca e o pestera tanara in curs de formare, de ce a fost inchisa, si mentioneaza mica scena amplasata undeva in sala mare, intre pasarelele metalice.

Raman putin in urma si incerc sa ma bucur de maruntaiele stancii, si sa ignor sculpturile naive si complet nelalocul lor de ponei (?! refuz sa fotografiez asa ceva:D). In argila de pe podeaua pesterii. E frumoasa, maiestuoasa, tavanul e acoperit de o dantelarie frumoasa de valurile impietrite de calcar vezi cum apa a imblanzit si a modelat in timp piatra, a luat din ea calcarul si l-a depozitat in cele mai anarhice si fluide forme.

Mica scena amenajata in pestera gazduieste din cand in cand concerte. Cred ca sala are o acustica interesanta, structura ei de amfiteatru propaga la distanta vorbele ghidei.

Dincolo de intuneric se afla, la cateva sute de metri a doua iesire, mult mai ingusta, a pesterii.

Izbucul Tauz... trezeste in noi amintiri... dureroase pentru ego :D iar "Clocoticiul din Carca Parateilor" suna intr-un mare fel. Voi face un scop al vietii sa ajung acolo.

Am avut nitel noroc de aceasta data. Grupul in care am intrat in pestera a fost suficient de mic sa fie o experienta relativ placuta. La iesire asteptau o mare de oameni, grupuri mari de copii (probabil era sezonul excursiilor), prin care trebuia efectiv sa inoti ca sa iti faci loc. Ne simtim stingheri, plecam cat mai repede de acolo.

Ne intoarcem putin spre Cetate si cautam poteca spre pestera Rasnoavei. Gasim o poteca larga, la inceput pavata cu dale de beton si marcata cu bucati de banda de plastic, probabil pentru un maraton. Ne lipsesc potecutele tainice si inguste de munte, si colac peste pupaza se mai lipeste de noi si o hoarda de tantari. Eh, nu-i nimic, azi ne relaxam, maine balaurim mai cu simt de raspundere :) Regasim in scurt timp si marcajul cautat - CA. Il urmam aproximativ o ora pana in Poiana Sub Padina, unde facem stanga pe BA mai departe. Incepem sa intalnim si putina stancarie, suntem la 770 m.

Chiar daca e o poteca neobisnuit de larga si umblata, e liniste, am mai intalnit doar o mana de oameni.

Un tata, un fiu si un catel mic si timid, venisera in padure pentru lemne, probabil locuiau in apropiere. Erau oameni simpli, destul de sarmani, emanau un bun simt nativ, si aveau in spate cate un lemn pe care ma intreb cum il puteau duce...Erau lemne uscate, nu taiasera nimic viu. M-a impresionat faptul ca oamenii astia, care depind de lemne pentru a isi duce traiul, sunt dispusi sa mearga cu ele in carca kilometri intregi, in loc sa infiga toporul intr-un copac din apropiere... In timpul asta, padurile noastre se duc hectar cu hectar, inghitite de lacomie si ignoranta. Viitor vandut pe nimic, mii de ani de verde cad sub drujbele lui Schweighofer, Ikea si... Harvard University - cel mai mare proprietar de paduri in Romania. Mai precis, cam doua hectare pe ora.

Nu poti sa nu te intrebi - ce forta s-a opintit la acest copac si l-a facut scobitori ?

Drumul e prafos, e cald (dar macar suntem majoritatea timpului in umbra padurii rare si inalte)... Ajungem dupa o ora si jumatate la pestera Rasnoavei.

Viata gaseste mereu o cale :) O ciupercuta usor extraterestra si stravezie ne intampina la intrarea din care se simte un val de aer umed si racoros. In baltoacele de la intrare sunt cuiburi de tantari. E umezeala, e noroi, un brad mucegait te intampina ca o fantoma a sarbatorilor pagane ale lui Yule. Si totusi curiozitatea specifica acestui primat numit om te indeamna sa continui inspre intuneric.

Asa ca punem pantofii de apa, scoatem frontalele, si ii dam inainte. Singur in pestera ai fiori pe sira spinarii. In doi insa, totul devine o aventura placuta, pe racoare :)

Peretii sunt plini de argint. Argintul apei bogate in saruri de calciu, condensata pe pereti, care straluceste ca panza de paianjen in lumina. Daca mi-as imagina rochiile unor iele, asta ar fi panza lor diafana.

Din loc in loc sunt presarati busteni, mai mult sau mai putin putrezi, adusi de torentii de viitura in timpul ploilor.

O bucata putreda de lemn este intinsa peste un put adanc, al carui fund nu se vede, de latimea unui om si marginit de pereti rotunjiti si alunecosi. Trecem cu grija pe alaturi, si mai inaintam putin.

E comod sa vizitezi o pestera amenajata... dar lipsesc tocmai singuratatea, teama, claustrofobia, faptul ca daca nu esti atent poti face un pas gresit intr-un put intunecat, noroiul alunecos... lucruri pe care le cauti cand intri intr-o hruba din maruntaiele unei stanci, si care te umplu de adrenalina si curiozitatea de a vedea ce e si dincolo.

Nu ajuta prea mult nici filmele precum "Descent", ratiunea iti joaca feste, si te gandesti cum ar fi ca atunci cand ridici spotul meschin al frontalei sa iti respire in fata falcile deschise ale unui canibal de caverne, uitat acolo de sute de mii de ani de evolutie.

Nu stiu ce face cu betele, dar asta sigur nu e un canibal de caverna :)

Pestera Rasnoavei are aproximativ 390 m, si doua deschideri. Poate fi parcursa in intregime, de la un capat la altul. Noi din pacate ne-am oprit la putul in care era montat un cablu a carui rugina nu ne-am considerat apti sa o evaluam. Neavand o coarda serioasa la dispozitie pentru asigurare, am zis pas.

Burta dealului arata... stranie si nepamanteana, mai ales cand se adauga si spotul albastrui al frontalei mele.

Cheile Rasnoavei (in centru) si Postavaru - Piatra Mare (in stanga).

Bucegi, veniiiim ! Maine.

In plan aveam si o cina, asa ca luam masuri, ne intoarcem spre casa cu intentia de a gasi o pajiste linistita pe care sa ne lafaim pe paturi, in asteptarea zilei de maine. Pajiste am gasit, langa pensiunea noastra izolata si fara semnal, daaaar, surpriza, langa noi aparuse intre timp o tabara de copii care au chitait fericiti liberi pe campii, pana tarziu seara. Ne-am vanturat de 3-4 ori prin fata pensiunii, in susul si in josul paraiasului, in cautarea unui loc cu soare, dar nu prea mult soare, cu iarba, dar nu prea inalta, aproape de rau (ce de pretentii!), sa astupe zgomotul apei cumva macar partial urletele dezlantuite ale micilor vandali.

Da, probabil asa eram si noi, si da, aveau si ei tot dreptul sa urle ca in codru, pentru ca tehnic, erau in codru, dar eram destul de sensibilizati de recentele scandaluri de acasa sa avem si noi toanele noastre.

Citatul zilei ii apartine turistului:
"Uite de ce avem noi doua picioare !"

Mai departe...