"Dimineata pe racoare", adica pe la 16:30, la cat am reusit noi sa ajungem, Transalpina colcaia de masini. Ultima data cand fusesem pe aici asfaltul lipsea pe alocuri, si nu vedeai neam de parapeti.

Lasam in urma haosul de la Ranca, si ne taram incet spre Lacul Calcescu. Descantam nitel, sa nu dam de manifestatie pe acolo, erau cateva masini oprite pe marginea soselei.

Rucsac cu picioare si sosete retardate.

"Are we there yet ?!" Cateva floricele razlete de rododendron au scos capul confuze, crezand probabil ca a venit deja iunie viitor.

Muntii astia molcomi, ca niste valuri uriase inghetate de iarba, au farmecul lor. Nu sunt fortarete de cucerit, stancile lor sunt macinate de vreme si scurse pe versanti, insa iti imprumuta parca o parte din calmul lor pastoral. Parangul Mare, 2515m, este al patrulea varf al Romaniei. Sunt masivi si asemanatori in anumite zone cu fratele lor mai salbatic si mai vestic - Retezatul.

O bucatica de Retezat aveam si noi sa gasim in caldarea Calcescului, de sub Vf. Setea Mare. Asta nu urma sa fie o tura de alergat... nici nu prea puteam cu cele 12-14 kile in spinare fiecare. Asa mai constientizezi la ce iti supui corpul cand mai pui cateva kile sau zeci de kile in plus, si ca nu e de gluma cu excesul de greutate. Fiecare pas cu bolovanul in spinare devine un exercitiu de sala, la deal urci in ritm de melc (doar ai casa in spate) si timpul nu se intinde sa te astepte. Asa ca per total, ceea ce castigi prin independenta de a dormi unde vrei, pierzi prin lipsa de mobilitate pe care ti-o provoaca bagajul suplimentar. Nu se compara pasul vioi cu sacul de o zi (fie el si de 7-8 kile), cu pelteaua lunga de acum.
Nu-i nimic, nu aveam de mers decat vreo 2,5 ore, intre Transalpina si lacuri. Ai fi tentat sa spui ca "urci", insa in situatia asta, de fapt cobori. Tocmai am lasat in urma punctul cel mai inalt al Transalpinei - Pasul Urdele (2145 m), si pornim de la aproximativ 2025 m, urmand sa ajungem in final la aproximativ 1930m.

Rucsac cu picioare, (fara sosete retardate). Stiiicle goaleee luaaaaam....

In dreapta lasam Carbunele (2181m), si urcam cu incetinitorul pe Iezer. Poteca serpuieste apoi molcom pe curba de nivel, inconjurand ca un brau burta Mohorului. Nu ti-ai fi dorit sa il urci, e cocotat la niste respectabili 2337m. Apoi la un moment dat, inainte de varful Setea Mare, poteca se ramifica la dreapta, coborand prin Hornul Lacurilor, inspre caldarea glaciara Calcescu.

Cu exceptia zonelor mai erodate, poteca este surprinzator de moale si primitoare.

Numaram cu degetele incrucisate grupuletele care coboara, si ii scadem din numarul masinilor pe care le-am gasit jos la baza traseului. Cu cat mai multi, cu atat mai bine pentru noi, ca inseamna ca nu va fi aglomeratie acolo, batem palma "inca o masina" la fiecare din grupuri. Putin inainte de coborarea in horn depasim singurul grup care cobora spre lac. Restul se intorceau spre Transalpina.

Regasim familiara oglinda a Calcescului, si mai sus (in plan mai apropiat), lacurile Vidal si Pencu.

Am facut economie de vreo 20 de grame si am lasat manusile de cocotz acasa. Mare tampenie... luam fiecare pe rand, cate o tranta mica cu sac cu tot la coborarea pe horn. Hornul nu e mare filosofie, insa cu casa in spinare ai cu totul alta viteza de reactie si capacitate de redresare. Adica tinde spre zero.
Soarele lasa umbre din ce in ce mai lungi, caldarea se scufunda incet in intuneric, si o geana de lumina mai persista pe o culme invecinata, strecurata pesemne din Saua Piatra Taiata. Zarim cu coada ochiului un posterior de capra neagra urcand deasupra caldarii lacului Pasari.

Lacul Pencu, micut si izolat in lumea lui de stanci cazute, separat de o limba de pamant de lacul Vidal.

Inca aveam destul timp sa ne decidem unde stam, cei din urma inca nu coborasera hornul. Ne indreptam in pas vioi (era la vale :p) spre Calcescu, insa auzim niste chitaieli pe acolo, si facem instant amandoi stanga-imprejur. E minunat locul asta de langa Vidal, nu e nimeni, iar dincolo sunt deja vreo 6-7 corturi. Avem si "frigiderul" aproape, si sursa de apa in partea cealalta a lacului - deasupra susura printre flori de omag un izvor.

Vantul se domoleste, si valurelele de pe lac dispar, e o oglinda aproape perfecta. Mult Feng Shui aici :)

Aveam o jucarie noua... de fapt doua. Am decis sa investim intr-un filtru de apa, si am carat "doar" 2 litri de apa dupa noi de data asta. Si daca tot aveam apa la discretie, nu voiam in ruptul capului sa renunt la dusul de seara. Asa ca am indesat in sac si bidonul asta pliabil de camping, in ciuda mistourilor turistului care nu intelegea ce vreau sa fac cu el.
Dam la pompa un sfert de ora, si nu ne pare chiar rau. Pe suprafata filtrului ceramic se adunase ceva mal, desi apa parea perfect limpede. Nu mai avem la indemana jumatatea de ora de UV-uri care sa termine treaba, rezolvand si prezenta posibilelor virusuri in apa, dar e un risc rezonabil, avand in vedere ca era totusi un izvor din care lumea se alimenta fara prea mari remuscari. Paranoia is our middle name, dar e explicabila dupa ultima patanie cu "izvorul" de la Plaiul Foii.

Punem si noi prima data in viata cortul pe lumina. Autan pe tenda si la intrare, sa nu invitam la colonizare. Nu mai e chiar miezul verii si eram totusi la peste 1900m, sacii aia din cort arata din ce in ce mai bine.
Dintr-o bafta chioara, langa vatra erau cateva crengi uscate de jnepeni culese de cei de dinainte. Nu am facut niciodata focul pe unde am stat, ba de obicei bombaneam cu dusmanie vetrele pe care le intalneam prin diverse locuri - insotite si de gunoi. In definitiv, Caldarea Calcescu e considerata rezervatie naturala, focul ar cam fi interzis aici, si ne uitam cu jena, cand unul la altul, cand la vatra cu lemne de langa noi. Cum se lasa incet racoarea si topaiam pe langa cort sa ne incalzim, tentatia era din ce in ce mai mare, si decidem totusi sa incercam.

Talentele noastre de Bear Grylls lasa de dorit. Parca umezeala nu voia sa se dea dusa, nici din smocurile de iarba adunate de prin preajma - care ar fi trebuit sa arda precum iasca, nici din lemnisoarele aparent uscate. Aproape ne lasasem pagubasi, dar devenise deja personala treaba asta de vanator-culegator, cu focul. Mai mult de ciuda ca abia reusisem sa uscam si sa incalzim putin vatra cu incercarile anterioare, impanam bine cu juma de pachet de servetele de hartie un ghem de iarba si cateva vreascuri, si suflam in ele pana ne ia ameteala. Da-i cu bojocii, da-i cu izoprenul transformat in evantai, ne-a ajutat putin si vantul care se iscase parca de niciunde, batand dinspre munte, si ura, iese fum mai ceva ca la alegerea unui nou Papa.

Fericire maxima cand se aprind in sfarsit si trunchiurile ceva mai groase - habemus caldura. Parca empatizez mai bine ca oricand cu stramosul de caverna. Focul are calitatea de a transforma un loc deschis si necunoscut, in care te simti vulnerabil - in "acasa".

Ii facusem o surpriza Turistului si luasem eu de acasa berea pe care el decisese ca nu merita sa o care. Modul in care i-au lucit ochii cand a vazut-o a meritat tot efortul :)

Bere rece avem, caldura avem, mancare - chiar prea multa... Ceva lipsea. Dusul de seara ! Un gen de ice bucket challenge, avand in vedere ca temperatura incepuse sa coboare sub 10 grade, iar apa tot pe acolo se invartea. Un dus din asta te revigoreaza instant. Dupa ce zici aleluia ca scapi de apa rece, uiti de frig si iti vine sa topai in pielea goala pe langa foc.
Parca proaspat dusati, intinsi la caldurica pe un izopren si cu burtile puse la cale, viata nu mai e asa grea in Afara3D. Trebuie ce-i drept sa cari cu carca confortul, dar merita fiecare limba scoasa de pe drum.

Focul totusi e un job cu norma intreaga. Adica pleci de langa el doar ca sa mai cauti alte crengi uscate de ars, il mai forjezi pana iti ies ochii ca la melc, iti revii din ameteala, si dupa aia de mila sa nu se stinga - ca doar ai muncit la el ! - repeti procedeul. Evident, aveam mereu langa noi bidonul cu apa, in caz de nevoie, dar la cat ne-am chinuit sa il aprindem, cele cateva scantei care mai paraseau din cand in cand vatra bine inconjurata cu bolovani nu aveau nicio sansa.

De unde disparuse fulgerator luna cat o unghie, se arata incet banda pictata cu stele a Caii Lactee. E superba, n-am mai vazut de mult atatea stele. Si e perfect senin.

Reusim sa dormim ceva mai relaxati ca la prima incercare de acum un an. Bine, niste vise in care Turistul e tarat de urs in jnepenis, sau in care iesim din cort si suntem inconjurati de ochi, sunt inerente. Dar am reusit sa dorm cateva ore bune, pana cand sar ca arsa pe la 6 dimineata ca se crapa de zi si eu ratez momentul.

Nu se aude nimic, in afara de susurul izvorului, si cate o pasare matinala si teritoriala.

Precum in cer, asa si pe Pamant :)

A fost un rasarit complet banal... dar plimbarea de dimineata e minunata. Am plecat in cautarea soarelui spre Calcescu, cateva zeci de metri pe potecuta dintre lacuri, apoi am facut stanga pe versantul estic plin de bolovanis si placi uriase cazute al Coastei Pasarii.

E liniste perfecta, colocatarii de la lac nu s-au trezit inca (cu exceptia unui nene care pescuia, Calcescu e populat cu pastrav). Incerc sa ma urc mai sus, sa dau cu nasul de soare, care urca treptat si arunca lumina calda pe versanti. Trec din brana in brana, probabil sunt pe potecute de-ale caprelor.
Dupa fiecare pasaj mai delicat, bolovanis sau panta inierbata, parca sunt rasplatita cu ceva. Afine, pe care le-am devorat...

...si surpriza, deasupra unui prag, ma intampina o tufa uriasa de rododendron confuz, inflorit in ciuda toamnei care sta sa vina.

Am ajuns si la primele raze de soare. Stancile de pe Coasta Pasarii se scaldau deja in ele, de aproape jumatate de ora.

Continui pe o potecuta firava, sau printre tufele de jnepeni , sa vad ce mai gasesc in continuare. Pe un bolovan urias se intinde o gradina secreta in miniatura.

Uitasem complet ca in caldarea vecina mai erau niste lacuri. Zaresc cu coada ochiului oglinda perfecta si paraiasul care abia curgea lin din lacul Pasari. Ceva mai jos se isca o mica cascada spre lacul "nostru". Zaresc si cortul, e inca in umbra. Nu se vede nicio miscare, deci pot sa mai stau prin dumbrava minunanta, ca nu isi face nimeni griji ca am disparut de aproape o ora jumate.

Dap, am carat si cartea :) E fascinanta, o recomand, dar parca nu imi puteam dezlipi ochii de caldarea asta pe care am indragit-o instant. Zgomotul apei curgand iti spala mintea de bagaje nedorite, si stai si te uiti in gol si iti incarci bateriile. Doua caprite aparusera la soare, pe un perete stancos imediat sub linia crestei. Abia le distingeam prin obiectiv, uitandu-se in zare si facandu-si tabieturile de dimineata - cam in aceeasi zona in care o vazusem pe cea de aseara.

Se trezeste si jumatatea, si ne infigem in micul dejun, care trecuse cu bine noaptea, atarnat de un bolovan mai inalt. Plimbarea face pofta de mancare, si mancarea te trage la somn, asa ca ne intindem pe izoprene la soare si efectuam cu simt de raspundere niste aghioase.

Pe la pranz incepem sa ne urnim, desi ne lasam cu greu dezlipiti de vale. Dimineata fusese senin perfect, dar acum de nicaieri aparusera niste norisori. Treptat, umbra ia locul luminii, doar cateva raze mai scapa din loc in loc, si e timpul sa ne intindem la drum spre GRU si spre casa.

O ultima privire inapoi din Hornul Lacurilor. Lacul Vidal, "casuta" noastra din ultimele ore, sclipea verde-smarald.

Lacul Iezer, in coltul din dreapta jos.

In vale, se auzeau talangile molcome ale oilor, parca netulburate de furtuna care se ameninta. Sus pe poteca, un zgomot similar de talanga - eu cu punga cu "captura" de la lac :D. De data asta, pentru piatra traditionala pe care o car acasa dupa fiecare tura, am oferit muntelui ceva in schimb - am umplut un sac de gunoi cu cutii de conserve lasate de co...locatarii de dinainte. Cred ca e un mister inca nerevelat cum poti sa aduci nenorocitele alea de conserve pline, dar ti-e lene sa le iei goale inapoi...

Vantul incepuse sa bata, in fata cateva perdele de apa uneau deja cerul si pamantul, si incepuse sa tune. Noi eram undeva la mijloc, doua furnicute mici cu saci rosii: intre cer si pamant, intre senin si furtuna, printre razele de soare care se rareau din ce in ce mai mult.

La marele fix, cu un sfert de ora inainte sa ajungem la Transalpina, se isca si furtuna. La inceput mai timida, apoi norii se rup intr-o perdea de apa. Trazneste fix in valea din fata lui GRU, cam la 100 m de noi - nu sus pe dealuri sau munte cum te-ai fi asteptat. Ceea ce ne inveseleste putin... pe de o parte pentru ca am supravietuit sa spunem povestea. Pe de alta parte, pentru ca furtuna asta de vara peste culorile aproape tomnatice te fac sa speri - in ciuda zilelor care se scurteaza vazand cu ochii, a grupurilor de pasari care parasesc cerul orasului, si a stolurilor de ciori care le iau locul la crepuscul - ca vara mai are inca putere.