Dimineata cetoasa de sfarsit de ianuarie... sambata.

Ne trezim usor debusolati la 5 dimineata. Ne intrebam cat am dormit de fapt, si daca o apocalipsa tacuta nu cumva a avut loc... totul era cufundat intr-o ceata laptoasa.

Sacii erau pregatiti de cu seara, nu aveam alte aranjamente de facut, e doar o tura de o zi, asa ca suntem liberi sa decolam in maxim o ora.

Iesim din oras, insa a naibii ceata - tot imprejurul nostru. Intr-un final se face si lumina, si lucrurile devin mai putin dubioase. Abia pe la Maneciu reusim sa vedem si soarele - uimitor de brusc iesisem din valatucii care obturau soarele, iar ziua noastra se anunta fara niciun nor pe coclauri.

Ajungem surprinzator de usor la cabana Muntele Rosu. Ne asteptam la sleauri de gheata si drum imposibil cu masina, insa prima parte a fost deja reasfaltata, iar restul foarte practicabil, a fost aproape uscat.

Sus la 1288 m in poienita, ne bucuram deja de primele raze de soare. In fata aveam culmea Gropsoarele-Zaganu, unde urma sa ne cocotam augustele si puturoasele fapturi undeva in jurul pranzului.

Pe jos era inca alunecos, gheata imbraca complet grunjii asfaltului, si era sa am o surpriza gravitationala cand topaiam fericita din masina sa prind lumina asta superba.

In cealalta parte se zarea Culmea Bratocei cu care facusem cunostinta anul trecut in martie.

Urcam spre Muntele Rosu si ne amintim cum pe aici, in iunie, ne certam cu niste spargatori de seminte care lasau in urma o dara de coji. In capul lor sec de Hansel si Gretel, nu era mare branza, insa crantanitul constant si improscatul cu coji poate avea un efect foarte nedorit asupra personalitatii unora... printre ei si noi.

In fine, ce a fost a fost, sa ne bucuram ca acum suntem singuri-singurei, ca soarele straluceste jucaus printre copaci, peste smocurile de iarba uscata acoperite de chiciura.

Cum dam de soare, incepe sa fie si cald, asa ca renuntam la haine, si urcam mai departe doar intr-un tricou si polar.

Ne bucuram de picurii de apa ce se preling din brazii inzapeziti atinsi de soare, de gheata de pe jos mereu gata sa ne rupa fundurile... Desi ne doream o zapada ca in povesti, lenesii din noi erau destul de multumiti ca nu "se scufundaseu" in zapada la fiecare pas.

Trecem pe sub un molid monumental, care forma o arcada superba deasupra potecii.

Turistul strica zapada si scrijeleste mesaje disperate.

In golul alpin incepe sa se deschida privirea. Apar muntii Grohotis (peste ei incep sa se zareasca si Bucegii) si masivul Piatra Mare.

Un pustiu selenar, fire galbene de iarba batute de vant si gheata, care se itesc dintr-un covor de sloiuri rugoase.

Ne inconjuram de sentimentul unei placute izolari. Vantul bate deocamdata domol, bland pentru culmile Ciucasului care vad si vanturi de 60-80 km/h.

Aici ai senzatia ca soarele rasare doar pentru tine, si pentru bradutii cei prapaditi si incapatanati, incrustati in gheata. Si in loc de urme de condens de la turboreactoare vezi stele cazatoare, desenand incet-incet un alt platou Nazca, mai efemer...

Sculpturi abstracte. Oare cati critici ar mormai ganditori in barba in fata lor ?

Ghiciti din ce directie bate vantul :)

Dinspre Muntele Rosu spre saua de La Rascruce vantul sculptase intr-o cornisa inselatoare mici dune de zapada. Nu ne aplecam prea mult, nu vrem sa ajungem jos prea repede.

A song of ice... and more ice :)

Niciodata un cookie nu e atat de bun ca dupa cateva sute de metri ascensiune, in varful coclaurilor :)

In afara de pasii deschizatorilor de drum mai matinali ca noi (nu prea multi, ce-i drept), incepem sa deslusim si altfel de urme... Ne gandim ce fel de animal cu marimea 45 la laba le-o fi lasat.

Sa ne orientam putin, cica... Toate drumurile par la fel acum :) Din saua La Rascruce parasim triunghiul rosu si ne indreptam spre varful Gropsoarele pe cruce rosie.

Intre timp marea de nori s-a intins si pe partea estica a masivului. E miezul zilei si Soarele lenes tot jos la nivelul ochilor bate.

Ajungem la un mic refugiu circular, probabil singura forma care rezista vanturilor din Ciucas.

Dansul bucuriei.

Hot-headed mountain.

Culmea Stancoasa.

In sfarsit, Gropsoarele, 1883m.

Continuam spre Turnu de Arama si Zaganu.

Degetele unui picior parca se itesc de sub jnepeni si zapada... Imi dau seama ca Ciucasul e de fapt un urias de piatra adormit, cu Mana (Mana Dracului) vizibila in partea de NV, si piciorul (acesta, numit Piatra Vulturilor") in SE.

Peisajul devine ceva mai accidentat, apar cateva palcuri de braduti, si zone in care te scufunzi in zapada viscolita, adunata la baza pantelor, inmuiata de soare. Dam si de zone dezghetate cu stancarie conglomerata erodata, atat de tipica Ciucasului, care emana efectiv caldura.

Lamurim si misterul urmelor de labe masura 45 :)

Intre Gropsoarele si Zaganu intalnim doi dulai supradimensionati, unul din ei aproape imi trage o limba prieteneasca pe fata, si zau ca nu mi-as fi dorit sa aibe alte planuri... Era cat un urs, doar ca unul prietenos si plictisit. Trece pe langa mine, se lipeste de un picior pentru un scarpinat scurt, apoi pleaca domol la treaba lui, in plimbarea de pranz.

Trecem si de portiunea La Lanturi (da, si Ciucasul are asa ceva), si ne apropiem de Turnu de Arama.

Furnicute ne privesc de pe varful Zaganu. Vrem si noi acolo !

Turnu de Arama, vazut din urcarea pe Zaganu.

Ne cocotam cum putem - in tractiune integrala - pe Zaganu si ne alimentam cu priveliste si niste calorii. Suntem rasplatiti cu niste imagini minunate, cea mai stancoasa parte a Ciucasului e la picioarele noastre. Pe de o parte ne pare rau ca nu am prins mai multa zapada, pe de alta parte nu cred ca am fi ajuns sa ne bucuram de asta daca erau alte conditii.

Mai-mai iti vine sa iti iei zborul !

Bamse inapoi spre Gropsoarele, cu gandul la pizza night.

Zapada incepuse sa se topeasca, soarele o batuse in cap toata ziua, si acum zonele grunjoase de dimineata se transformau in pete de oglinda care reflectau lumina.

Din pacate nu prindem apusul pe munte, oricat as fi tras de timp. Coboram parca prin teren strain, minunile de dimineata se dezghetasera, lasand loc noroiului si ierbii uscate. Evident, trag si traditionala tranta "ca tiganul la mal", ca fara ea nu se poate.

Ajungem pe ultima geana de lumina la masina, si ne indreptam spre casa.

Problema e ca intre noi si pizza, mai era ceata. Ceata cat vezi cu ochii. Fuioare dese, si opace, laptoase, care te faceau sa mergi undeva suspendat intre negru in stanga si dreapta si un gri semitransparent pana la 50 m in fata, din care se iteau faruri, uneori pe banda ta, dar din sens opus. Din apropierea Ploiestului a inceput beleaua, efectiv nu vedeam nimic in fata, doar valatucii luminati de propriile faruri.

Precum puricii din banc ("mergem pe jos sau luam un caine?") am luat si noi un prahovean de-al locului sa mergem in spatele lui. Poate aveam noroc si avea treaba unde aveam si noi, macar sa ne scoata la minunea de "giratoriu suspendat" de la intersectia cu drumul spre Paulesti.

Reusim sa ne relaxam abia la intrarea in Bucuresti unde, dupa pasajul Baneasa, dispare ca prin minune si ceata. Dupa atata stres, conform traditiei vikinge de atrocitati alimentare post-tura pe care am consacrat-o la ultimele balaureli, hotaram ca meritam totusi un pui intreg rotisat, nu doar o pizza civilizata.