Dupa o zi de plimbareala pe Piatra Cetii, a doua piatra la legatura e Piatra Craivii. Se spune ca aici zac ramasitele ultimei cetati dacice - Apoulon - caminul dacilor Appuli, o ramura a tracilor. Nu mai zicem de ce au disparut, se subintelege din nume.
Luam drumul forestier de pe valea Cricaului, il lasam pe Grutza, fara mila, la soare (pentru ca am calculat prost umbra), si mergem cativa kilometri in paralel cu paraiasul vesel.

Frumos loc de odihna... Doi meri perfect infloriti inveselesc pajistea, si asa exuberanta.

Papadiile de un auriu solar te imbie la pauze lungi si dese, nu te gandesti decat sa te tavalesti prin iarba verde. Insa psihoza Lyme se activeaza cand incepe sa se cocoate pe Turist o capusa. Artropodele dubioase si relaxarea nu incap in aceeasi ecuatie, asa ca o luam destul de activati la picior mai departe.

Asta a stiut natura sa faca pe niste urme de roti. Cimbrisorul a napadit impreuna cu iarba locul. Nu imi pot explica cum si aici, si spre Piatra Cetii, poteca este efectiv inghitita de iarba, care nu se lasa prea usor calcata si distrusa, si facea orientarea dificila. Cu atat mai mult cu cat a trecut pe langa noi, urcand agale, o duba Scooby-Doo. In rest, in afara de un nene care isi construia o casa din BCA in varf de deal, si un amator de Enduro (caruia ii uram din belsug... sanatate), n-am dat de nimeni pe traseu.

Dupa un scurt drum prin padure, mai mult pe dibuite si cu GPS-ul, iesim in partea estica a Pietrei Craivii. Turistul profita de niste semnal (in Poiana Galdei nu prinzi asa ceva), evident erau niste urgente de rezolvat pe la clienti. Peisajul aduce cumva cu o combinatie intre Crovurile de Mehedinti si stravechiul Macin.

Avem de ales intre poteca...

... sau un perete prietenos... dupa care iesi cu nasul fix intr-un palc de lalele pestrite. Dupa ce ridici ochii, iti dai seama ca e plin de ele pe langa poteca.

Deditei violeti (Pulsatilla montana), pe cale sa infloreasca. La fel ca lalelele pestrite, sunt plante protejate. Dupa maturitate se transforma in pufosenie... frumos mod de a te duce.

In poteca, la soare, dam de dansul. Normal, in prima instanta ti se activeaza amygdala, recunosti un pattern ancestral ostil, tipi in gura mare "Sarpe!" si topai penibil peste pietre. Apoi ne dam seama ca e cam teapan exemplarul, si ca nu o sa atace prea curand, nu in viata asta. Culmea e ca la intoarcere nu mai era acolo. Ori il chema Lazar, ori a ajuns sa fie pranzul vreunei pasari de prada.

Este un exemplar de sarpe brun - Storeria dekayi - a nu se confunda cu sarpele brun nativ Australiei (eastern brown snake, sau Pseudonaja textilis), care este al doilea cel mai veninos sarpe din lume dupa Taipan.
Pupila rotunda si craniul oval sunt indicii asupra faptului ca este inofensiv. Serpii veninosi (cu foarte putine exceptii, cum ar fi sarpele Coral) au de obicei pupila verticala sub forma de fanta, si capul aproximativ triunghiular ca forma - de o parte si de alta a mandibulei au glandele ce produc veninul. In plus, serpii veninosi isi permit "luxul" unor patternuri decorative evidente (cum sunt romburile viperelor, sau inelele viu volorate ale sarpelui Coral), cei nepericulosi trebuie sa se confunde mai bine cu peisajul pentru a supravietui.

Chiar daca are doar putin peste 1000 m, micuta coasta stancoasa e mult mai spectaculoasa decat te astepti. Sari din piatra in piatra, stiind ca acum cateva mii de ani aici topaia poate caciula lui Decebal - si asta are farmecul ei.

Pui de dac langa ce a stiut romanul sa puna cam pe orice varf mai rasarit din tara - o cruce :) Evident, si pe Piatra Craivii.

Piatra Bulzului.

Piatra Cetii.

Spre nord, la orizont, incep sa se adune niste norisori fotogenici - unde erati mah ieri si azi, cand am reusit iar sa ne prajim la soare ?

Vedere de la 1078 m.

Pe varful micii culmi nu se zaresc cine stie ce vestigii - abia schitate au mai ramas niste vagi urme de terasare, si parca poti intrezari ruinele unor ziduri si incinte, sub movilele molcome de pamant.

Pe la 14 terminam cu Craiva, si decidem sa continuam cu cheile Cetii. Nu ca erau niste cascade inlantuite pe acolo - tare faine de altfel - ci mai mult ca sa nu lasam nebifat podetul suspendat pe Culmea Ticuiata - un pinten stancos pe care a fost parasutat un mini-traseu de ferrata.

Printre meri infloriti in ciuda lichenilor si crengilor uscate pe care nu le mai toaletase nimeni, si calcand pe o pajiste plina de fragute inflorite, o potecuta discreta urca spre culmea cu pricina. Podul se vede de jos, din poteca TR care trece pe la baza. Depasim grupurile de grataragii petrecareti care isi parcasera jeep-urile fix in poteca, la malul raului Cetea, si ne abatem spre dreapta, in jurul culmii Ticuiata. Norisorii chemasera niste prieteni, si deja cerul devenise un adevarat spectacol.

Problema cea mai mare a traseului... sunt de fapt trei :)
Prima este modul in care ajungi la cablul de care te poti asigura - si anume, descatarand neasigurat cateva praguri de stanca. Nimic dificil, dar stanca e al naibii de friabila, fix deasupra podului este un bolovan mare care se misca, si pe care esti tentat sa pui piciorul.
A doua problema este podul in sine. Prinderea pare solida, daca nu s-ar face in aceeasi stanca friabila. La orice traseu de ferrata care se respecta, cablurile de care te poti asigura pe un pod sunt doua, aici nu ai decat unul singur, daca cedeaza cablul cu pricina ca vreun musteriu a decis sa faca pe maimuta, e cam greu de presupus ca iti poti tine echilibrul doar pe podul rar ca dintii babei. Mai ales ca una din zalele rapide care il prind de stanca din centrul lui nu (mai) este, si podul atarna putin descentrat pe tancul de stanca central.

A treia problema: cablul de asigurare de pe partea cealalta a puntii. Nu era un cablu solid, gros cat degetul, in genul celor de la Wild Ferenc, Astragalus, sau Grota lui Hili. Parea mai mult pus de moral acolo, era destul de subtire, si chiar daca spiturile erau in buna forma, nu iti venea in niciun caz sa te sprijini de el in vreun fel. Pe sub cascuta mi se derulau destul de multe moduri in care puteai sa iti rupi gatul aici. Macar se vedeau frumos cele 6 cascade inlantuite din causul cheilor, si lasasem turistului pisica, username-ul si PIN-ul de la Digipass. Creasta pe care aterizai dupa pod e foarte ingusta, iti dai seama cat de ingusta abia cand esti pe ea si te gandesti unde pui piciorul sa te poti ridica. Beleaua e ca mai e si crapata peste tot, probabil si in locurile unde sunt infipte spiturile, dar stii ca trebuie sa te mai si intorci asa ca dai swipe la gandurile alea.
Initial speram ca acel cablu de derivatie pe care l-am vazut la urcare continua traseul la coborare pe fata cealalta a stancii, insa intre cele doua sunt cam 2-3 m distanta, imposibil de ajuns de la unul la celalalt asigurat. Nu stiu exact ce sa inteleg din spitul gol, fara cablu, care se gasea langa cablul meu. O mai fi fost candva un cablu agatat de el care sa continue traseul spre cablul de jos ? Erau si urme pe pragurile micute si friabile de stanca ce-i drept, dar cablul - ia-l de unde nu-i.

Cascadele inlantuite din Cheile Cetii, in numar de 6. Sunt destul de populare printre amatorii de canyoning, un sport destul de nou la noi. In mare, niste gigei cu fundul tare imbracati in neoprene, veste flotante si casti de protectie se balacesc prin apele curgatoare de prin canioane. Suna al naibii de bine, mai ales in zilele toride de vara.

Si acum, hai inapoi la descatarat chestia aia. Urasc descataratul. Nici crapaturile de pe bolostanca cu pricina nu sunt incurajatoare.

Aventurile pokemonului Pozachu.

Cand ajungi inapoi intreg, Universul iti surade altfel :) O raza de soare mangaie piatra din imprejurimi, si ne dam seama ca am ratat la fix gasca de petrecareti cu jeepan-ul in poteca, tocmai se hotarasera sa atace si Ticuiata. Bafta chioara, am avut senzatiile tari doar pentru noi, in liniste. Am uschit-o destul de repede de sub bolovanisul friabil, avand in vedere ca maimutareala era in toi pe sus, nu stiai ce sau cine o ia la vale in capul nostru.

Eram destul de obositi dupa balaureala pe Craiva, nemancati si deshidratati, dar adrenalina si-a facut treaba, de zici ca eram proaspat treziti din somnul de frumusete. In plus, jocul norilor cu soarele era fascinant. Chiar si bazdagania asta oribila parea ceva fain si interesant in context.

Dam o fuga pe drumul de intoarcere si pe la cele doua cascade inlantuite din defileu.

"Baile romane".

Niste vacute luau cina pe langa Grutza, intr-o atmosfera epica.

Uitandu-te la cerul asta care deodata a devenit spectaculos, incepi sa intelegi de ce unele culturi sunt dualiste. Parca au intuit mai bine realitatile naturii, viata si frumosul apar acolo unde exista conflict. Cerul perfect albastru de ieri nici nu se compara cu pictura de acum, oriunde te uiti gasesti ceva de care sa te bucuri - raze de soare proiectate printr-un ciclon, volume, lumina si umbra, curentii calzi si reci care plamadesc norii - niste ghemotoace solide aninate cumva nenatural de cer. Unde este conflict este variatie, e geneza si distrugere, e schimbare, si e bine.