14 saptamani intregi de la ultima tura. A fost prea frig, prea cald, prea toamna, prea zloata. Dar vine un moment in viata fiecarui om cand fuge de acasa inapoi la munte. Bine, intrebare ajutatoare - stam acasa sa facem curatenie, sau mai lasam acarienii sa zburde prin casa inca o saptamana ?

Ca sa nu ne inghete pardon-ul intre ture, am ales iarasi pensiunea lui Securila din Sacele, unde poti sa clocesti linistit, la caldura. Evident, omul stia cine vine in secunda cand a raspuns la telefon. Reusim sa plecam vineri dupa pranz. Incepuse sa se imputa treaba vizibil inca din vecinatatea Ploiestiului, asa ca am ales camioanele de pe DN1A in locul statului in coada la Busteni-Azuga-Predeal, si n-a fost deloc o alegere rea.

Dimineata, dar nu prea de dimineata ca dauneaza grav lenei, ne punem in miscare. Pe la 9:30 eram la Fantana lui Botorog. Stiam ca e si Arpi tot la Curmatura, si ca ar fi intentionat sa ajunga la vf. Ascutit impreuna cu un grup care ar urca pe Padinile Frumoase; intamplator asta (sau urcarea alternativa pe Lehmann) era si planul nostru, dar era un mare semn de intrebare la mijloc - daca ne va permite stabilitatea zapezii, si daca va fi deja batuta poteca, pentru ca nu ar fi fost in niciun caz timp sa si inotam in zapada pana sus, si sa ne intoarcem in aceeasi zi.

"- Ti-am mai spus ca nu imi place iarna?", bombane turistul, in timp ce isi pune parazapezile. Ii dam voiniceste la deal, motivati si de grupul galagios cu care plecasem simultan. Intr-o ora padurea se deschide si lasa loc Poienii Zanoaga. Am vazut-o plina de flori, in ceata, apoi n-am vazut-o deloc (ca era noapte, cand ne latrau cainii de la stana pusa practic in poteca), acum o vedem si plina de alb senin, asternut la poalele muntilor.

E mai cald decat ne asteptam, si decat speram. Asa e omul, mereu nemultumit; cand e viscol de clantane cuburile in tine, de ce e viscol, cand poti sa mergi intr-o helanca pe tine, nu e bine, ca deh, zapada are prostul obicei sa se mai si dezghete si sa o ia la vale.

La cabana - lene maxima. Matza multicolora zacea inauntru pe soba. iar dansului ii curgeau balele in pace. Ne invartim din stanga in dreapta, intrebam pe unul pe altul, nu urcase nimeni spre creasta, decat pe la Turnu. Ne fataim in sus si in jos pe potecile nebatute ale traseului Lehmann, si ale celui prin Padinile Frumoase de la poalele Martoiului, sunam la Salvamont si ne linistim de tot. Nu era de mers pe Ascutit acum. Se acumulase multa zapada din weekendul trecut, era deja instabila din cauza caldurii. Asa ca ne asezam pe o banca, cu soarele (si niste mancare) in fata.

Dar ce avem noi aici ? Cine este acest felinache cu o scarba existentiala de a calca pe chestia asta alba si uda, ce pisica bolnava o fi inventat-o ?

Ei, o imbunatatire notabila. Zgreptane prieteneste balustrada de lemn, se intinde, si purcede din motive neprecizate spre Turist. Cumva, trag toate matzele la el, dupa sufletul omului, probabil. Sau dupa sandwichul din mana.

Prea multa atentie strica, cotoiul isi muta blana la calarit un snowmobil, si ne trateaza cu spatele de acum incolo. Tre sa recunosc ca se integreaza, acu'-acu'scoate o casca mica cu ochelari din aia bec pe juma de fata, si pleaca in tromba sa faca poteca...

Nu e pic de vant azi, e o vreme minunata, si decat sa ne intoarcem morocanosi la lenea noastra cea de toate zilele, decidem sa facem o plimbarica pe Piatra Mica. Nu ne nimerisem cu Arpi, cel mai probabil urcase pe Turnu. Nimeni nu plecase inspre creasta pa alta parte in ziua respectiva.
Deci, Piatra Mica sa fie, doar n-o sa mori acasa. Oricum, n-are ce sa fie periculos aici, doar stim portiunea asta, am facut-o si in urcare, si in coborare de atatea ori...

Pe Valea Crapaturii erau, in mod neasteptat, urme. In Saua Crapaturii, parca aerul curgea prin tine. De o parte - Plaiul Foii, de cealalta, colosul de piatra invelit in bezea.

E buna si scula asta cu zoom la ceva, macar sa vezi unde nu ajungi azi, dar si de ce. Pantele prezinta incarcare mare, zapada aia poate sa plece oricand la vale. Nu sunt foarte sigura daca acel contur reprezinta urme de pasi (cojones in loc de creier), sau e doar o placa fisurata.

O privire vizavi spre poalele Turnului.

Ii dam inainte in sus pe panta cu grohotis de dinaintea primului cablu. Nu pot sa nu ma gandesc la prima (si cea mai infioratoare) noapte in mijlocul nicaieri-ului, intr-o poienita inconjurata de jnepenis populat si fosnitor, noapte in care nu am reusit sa pun geana pe geana.

Scot pioletul, "sa fie"... il injur in secunda doi, imi ocupa o mana, nu sunt obisnuita cu el.

"Locomotiva".

Zapada a devenit lipicioasa, se lipea "potcoava" de coltarii nostri care deveneau prea putin incisivi pentru pamantul inghetat. Cam e timpul sa inlocuim coltarii de poteca cu ceva mai serios, pentru catarat pe stanca nu sunt ce trebuie. Depasim fara prea mari probleme primul cablu, dar dupa pragul asta, lucrurile se imput nitel. Nu stiu daca putea fi ocolita portiunea cu pricina, insa pe parcursul traseului se formase un tobogan de zapada si gheata. Pioletul devine cel mai bun prieten al omului, e intr-adevar reconfortant sa mai ai un punct suplimentar de sprijin, mai ales atunci cand coltarii sunt la limita aderentei.

Dupa doua portiuni scurte in care ne iubim cu jnepenii si pioletii, ajungem la urmatorul cablu. De aici nu mai sunt probleme notabile...

Inainte de iesirea in crestulita Pietrei Mici, la un traverseu scurt - dar destul de dubios expus - dam de un grup fara coltari/pioleti care cobora. N-as fi avut tupeul, trebuie sa recunosc. N-am auzit de nicio nenorocire, deci probabil ca s-au descurcat.

Am iesit la liman. Turistul isi aduna de pe jos buna-dispozitie si baga ceva dulce.

Ne continuam plimbarica spre Cruce. O plimbarica placuta, evitam cornisele si tinem varful movilei. In fata se vad superb Bucegii, e senin complet, doar cateva fuioare lenese de ceata zac la baza lor, si inspre Bai. Inapoi se intindea toata creasta Craiului scaldata in lumina.

Iarba e mai verde pe partea ailalta a Vaii Crapaturii, ea ne desparte de Turnu, si cam 100 m altitudine. Suna si Arpi, care fix atunci aterizase pe varf. Cred ca il vedem... prin obiectiv, sunt chiar ciuful si barba lui, in albastru :)

Turistul reuseste sa cada din poteca... si sa se ingroape pana la brau. Poiana asta pare cunoscuta :)
Nu plecam pana nu stricam zapada - organizam o bataie cu bulgari, si o sesiune de plonjoane.

Aruncam o ultima privire asupra Zarnestiului, si a ceturilor laptoase din depresiunea Brasovului, si ne punem pe coborat prin padure.

Ochila e geana pe voi, dormiti linistiti... >:)

Am zis sa vedem cum e sa cobori fara coltari, aveam sanse sa ajungem mai repede jos.
Am ajuns atat de repede, ca mi s-au infundat urechile. Mereu imi place iarna la munte, coborarea e "gratis", fara buba la genunchi, insa asta s-a transformat intr-o coborare pe schiuri. Doar ca fara schiuri.
Coborarea parea ca nu se mai termina, din copac in copac, din treapta in treapta... Acum intelegeam amandoi de ce ne iesise sufletul la urcare, noaptea cu cortul.
Mai problematice erau zonele in care poteca era inghetata si te accelerai brusc, acolo chiar trebuia sa controlezi cumva alunecarea, altfel posteriorul tau nu ar fi fost prea fericit.
"- 14.... 15..." se aude in spate. Turistul indexeaza cu sarg cazaturile pe fund. "...-16-17-18..."

Bine frageziti, dupa 40 minute de gimnastica eram deja jos in poiana. Soarele cobora incet, si tragea dupa sine la loc trena de ceata.

Inserarea ne-a prins ca de obicei pe drumul dintre Zarnesti si Tohanu Nou...

Va amintiti cum aratau vaile Craiului ? Seara am aflat ca fusese avalansa in zona Grind - Martoiu (da, inclusiv Padinile Frumoase). Asa ca maine urma sa renuntam la planurile de Bucegi si Valea Tiganesti, aflate sub aceeasi avertizare, vremea calda si ninsoarea abundenta din weekendul trecut erau combinatia perfecta pentru dezastru. Ca sa nu lancezim prea mult in casa, am decis sa ne intindem oasele pana la Ciucasul mereu primitor, la care, planificat sau nu, ne intoarcem in fiecare iarna.